Şi Ceauşescu, şi Iliescu se bazau pe Stănculescu! Ion Iliescu ţinea legătura personal cu cazarma de la Târgovişte deşi nu deţinea nicio funcţie în statul român. Ion Iliescu pentru revista VIP: “Ceausescu a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Elena Ceausescu era prietenă cu un frate mai tânăr de-al maică-mii.


În cursul zilei de 22 decembrie 1989, după ora 19.30, ofiţerii care-l păzeau pe Nicolae Ceauşescu la Târgovişte erau derutaţi de dubla recomandare făcută generalului Stănculescu. Ion Iliescu ţinea legătura personal cu cazarma de la Târgovişte, deşi nu deţinea nicio funcţie în statul român.

Seara de 22 decembrie 1989, cazarma UM 01417 Târgovişte. După instalarea soţilor Ceauşescu în clădirea Comandamentului, într-o încăpere aflată perete-n perete cu cea a colonelului Andrei Kemenici, comandantul unităţii, a început nebunia.

Kemenici a căutat să anunţe cât mai repede „la centru” că-i are în pază şi apărare pe Ceauşeşti. Dar conducerea de la Bucureşti era încă difuză, nu fusese clar conturată. De aceea, colonelul Kemenici a luat legătura cu generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I.

De la Voinea la Stănculescu

În cartea „Ceauşescu la Târgovişte” (autor Viorel Domenico), Andrei Kemenici explică mişcările făcute în acele momente. „Am apelat la şefii mei pe linie ierarhică. L-am sunat pe generalul Voinea, comandantul Armatei 1, şi i-am raportat situaţia celor doi. Când a auzit despre ce-i vorba, am fost oarecum repezit. L-am simţit pe omul care nu vrea să se implice într-o asemenea «afacere» şi mi-a dat numărul direct unde-l pot găsi pe Stănculescu. L-am sunat pe generalul Stănculescu, dar mi-a răspuns generalul Militaru! Nu i-am spus despre ce-i vorba şi l-am cerut pe Stănculescu. Acesta, calm, de parcă nu i-aş fi spus o noutate – dramatică pentru mine – mi-a zis: «Bine. Ţine-i acolo şi mai luăm legătura. Oricum, păstrează secretul absolut, să nu afle nimeni. Dar nimeni! Reţine-i cu orice risc!»”.

Ştafeta e preluată de Ion Ţecu, maior la UM 01417 şi mâna dreaptă a lui Kemenici în decembrie 1989. Cei doi se contrazic la amănunte, dar au un mesaj comun pe fondul problemei.

„După ce i-am adus pe Ceauşeşti în cazarmă, am sunat imediat la Bucureşti. Acolo nu vroiau să audă. Noi eram subordonaţi Armatei. Sunam la comandantul Armatei 1, generalul Voinea, care între timp a murit. Dar nu-l găseam pe Voinea, că era cu Petre Roman la Televiziune, când îl îmboldea Roman ce să spună la microfon. Noi nu ne-am uitat la televizor tot timpul, dar când am deschis, am văzut că e acolo. Cineva – generalul Popa, locţiitor – ne-a dat telefonul lui Stănculescu. Iar din momentul respectiv, numai Stănculescu a comunicat cu noi. De cele mai multe ori, dânsul ne suna. Erau telefoane operative”, ne-a declarat Ţecu.

Primul telefon al lui Ion Iliescu

Când ofiţerii de la Târgovişte au luat legătura cu generalul Stănculescu, ceasul arăta ora 19.30. Ceauşeştii se aflau în cazarmă de aproape o oră.

Kemenici continuă: „Nu după mult timp de la discuţia cu Stănculescu, când noi ne gândeam cum să organizăm dezinformarea, de la Bucureşti sună Ion Iliescu. Mă întreabă dacă e adevărat ce i-a zis Stănculescu şi-mi spune: «Îi ţineţi până trimitem noi pe cineva
să-i ia de acolo!». Mă gândeam că reţinerea asta ar putea dura câteva ore. Deci, păstrarea secretului, dezinformarea pe toate căile trebuia pusă în mişcare…”

În urma discuţiei cu Ion Iliescu, ofiţerii care-i aveau în grijă pe Ceauşeşti la Târgovişte (coloneii Andrei Kemenici şi Gheorghe Dinu, maiorii Ion Ţecu şi Ion Mareş, căpitanul Ion Boboc, locotenentul-major Iulian Stoica) au înţeles că omul de încredere, la Bucureşti, este generalul Victor Atanasie Stănculescu. Cu el trebuie să ţină legătura pentru a afla cum trebuie să procedeze în cazul celor doi „musafiri de lux”.

„Aveam datoria să-i apăr pe Ceauşeşti”

Colonelul Kemenici (devenit după Revoluţie general) spune că în acele momente era măcinat de nelinişti. „Cu numai câteva ore înainte, Ceauşescu avea toată puterea. Acum se afla în posesia noastră, fără să ştim dacă mai are sau nu puterea aceea fabuloasă, fără să ştim ce forţe i-au rămas fidele, ce structuri secrete îl mai susţin. Eram disperaţi, mai ales că oraşul vuia de manifestanţii care voiau să-l linşeze, pentru că Televiziunea şi Radioul anunţaseră deja că soţii Ceauşescu sunt arestaţi în Târgovişte. Revoluţionarii tatonau unităţile militare. De la Inspectoratul Ministerului de Interne, probabil, se scursese informaţia că «i-a preluat Kemenici»… Ne era o teamă cumplită de revoluţionari, mase de oameni dezlănţuiţi, înfierbântaţi, în fond bine intenţionaţi, dorind la nivel afectiv să scape de satrapi. Dar eu îi aveam în primire la modul concret, fizic. Eu nu puteam gândi la nivelul masei dezlănţuite. Aveam datoria să-i apăr pentru a-i preda noilor autorităţi”.

„Au ajuns, tovarăşe, la tine?”

Un moment critic a fost chiar în acea seară. „Eram sigur că reuşisem să îndepărtez pericolul asaltării unităţii de către revoluţionari, când primesc telefon de la colonelul Alexe, ofiţerul care preluase conducerea judeţului Dâmboviţa. Suna de la Palatul Administrativ. Discuţia s-a purtat cam aşa: «Au ajuns, tovarăşe, la tine?» «Cine?» «Ei, cine… Ştii tu cine…»

«N-a ajuns nimeni, tovarăşe…« «Măi Kemenici, nu te juca cu focul! Sunt întrebat de la Bucureşti, de la cel mai înalt nivel, şi nu ştiu ce să le spun.» «Cei de la Bucureşti să mă sune pe mine, că eu sunt comandantul Garnizoanei!» «Măi Kemenici, oi fi tu comandantul Garnizoanei, dar judeţul este condus de mine. Eu port întreaga răspundere. Tu spune-mi clar: este sau nu este la tine?» «Cine, dom’le?» «Tovarăşe Kemenici, vei plăti!». Această discuţie m-a bulversat. (…) Am mers mai departe pe cont propriu, executând ordinul primit de la Stănculescu: «Discreţie totală, răspunzi cu capul de ei!»”, povesteşte Kemenici.

“Eram disperaţi, mai ales că oraşul vuia de manifestanţii care voiau să-l linşeze pe dictatori.”
Andrei Kemenici
fost comandant UM 01417 Târgovişte

Al doilea telefon al lui Ion Iliescu

Pericolul cel mare abia se apropia. „După circa o jumătate de oră aflu că, incitate prin difuzoarele instalate în piaţa din faţa Palatului Administrativ, miile de manifestanţi strigau în cor: «Kemenici trădătorul!». Deci, Kemenici îl reţinuse pe Ceauşescu pentru a-l face scăpat. Nu trece mult timp şi aflu că manifestanţii din Piaţă au de gând să pornească spre unitate pentru a-l scoate pe Nicolae Ceauşescu din mâinile lui Kemenici. Atunci, disperat, am pus mâna pe telefon şi am sunat la Bucureşti. Mai întâi la generalul Voinea, care m-a repezit, aşa cum îi era lui firea.

Mi-a dat de înţeles că de această problemă se ocupă exclusiv Stănculescu. Până să formez numărul lui Stănculescu, mă trezesc sunat de Ion Iliescu. I-am spus că este pericol ca manifestanţii să intre în cazarmă şi l-am rugat să se comunice prin Televiziune că cei doi au fost reţinuţi de Armată şi se află sub pază sigură, undeva lângă Târgovişte, şi urmează să fie judecaţi pentru crimele comise. În acelaşi timp, i-am propus să ia legătura cu judeţul şi să-i angajeze pe noii conducători instalaţi la Palatul Administrativ în combaterea ideii că eu aş avea de gând să-i salvez pe Ceauşeşti. Mai mult, i-am sugerat ca prin Radio şi TV să se lanseze un apel de interzicere a intrării revoluţionarilor în cazărmile Armatei, atât timp cât Armata este de partea Revoluţiei, pentru că altfel militarii vor trage. Mi-a promis că mă va sprijini în acest sens”.

Kemenici evită să spună şi ce mesaj i-a transmis Ion Iliescu, care n-o fi sunat doar aşa, ca să-l întrebe de sănătate. Fostul colonel rememorează însă epilogul acelor întâmplări: „În eventualitatea că revoluţionerii din Târgovişte ar fi pornit spre cazarmă, am scos câteva televizoare pe ferestrele Comandamentului, în aşa fel încât să poată fi urmărit din stradă apelul care urma să fie transmis la sugestia mea. Mesajul meu a fost transmis prin TV cam după vreo jumătate de oră şi cred că s-a luat legătura şi cu Judeţul, întrucât manifestanţii au fost întorşi din drum”.

„Recurgeţi la metodă!”

Mai departe, colonelul Kemenici a rămas în legătură strânsă cu generalul Stănculescu. „L-am sunat iarăşi pe Stănculescu, raportându-i situaţia şi cerându-i expres să trimită urgent forţele necesare pentru a-i lua din unitate pe cei doi. Răspunsul acestuia a fost dezarmant pentru mine: «Blocaţi-i acolo! Răspunzi cu capul de ei. Îi aperi ca pe lumina ochilor şi ţii legătura cu mine. Ai grijă, răspunzi cu capul!». Înaintea acestei discuţii mai avusesem una cu Voinea. Comandantul Armatei I îmi spusese mult mai dur, mult mai tranşant, ţin minte vorbele lui cât voi trăi:

«Bă, colonele, tu nu înţelegi că eşti terminat?! Ori tu, ori el! Din Revoluţia asta nu scăpaţi amândoi! Bagă bine la cap: sau tu, sau el!». Legând cele două discuţii am înţeles despre ce e vorba şi i-am raportat lui Stănculescu: «Tovarăşe general, înainte de a muri ei, murim noi. Nu-i dăm decât morţi!». Iar el: «Da, dacă va fi cazul, recurgeţi la această metodă!». Pentru mine a fost foarte clar, a fost ordin: Ceauşeştii nu trebuie să fie răpiţi, nu trebuie să fie scoşi din unitate decât de către Stănculescu. Oricine altcineva dacă ar fi încercat, trebuia împiedicat”.

Kemenici pomeneşte de formula ce avea să devină obsesie în acele zile: „Recurgeţi la metodă!”. Altfel spus, lichidaţi-i pe Ceauşeşti! „Accidental”, fără procese sau alte „complicaţii”.

Cu cine „joacă” generalul Stănculescu?

Mesajele transmise de Ion Iliescu i-au bulversat pe ofiţerii din grupul de comandă de la Târgovişte. Noul favorit al structurilor de la Bucureşti (Armată, Televiziune, grupul staliniştilor lui Brucan) le cerea militarilor din Garnizoana Târgovişte să asculte ordinele generalului Stănculescu. Problema era că acelaşi îndemn venea şi de la Nicolae Ceauşescu!

Mărturia maiorului Ion Ţecu, confirmată de cea a maiorului Ion Mareş, reproduce clar reacţia fugarului când a aflat că ofiţerii ascultau comanda generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat General. „Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă», le-a spus Ceauşescu.

Ofiţerii simţeau că se învârteşte pământul cu ei. Ion Iliescu, prin telefon, şi Nicolae Ceauşescu, aflat faţă-n faţă cu ei, le spuneau acelaşi lucru: să aibă încredere în generalul Stănculescu! Atunci le-au încolţit în minte tot felul de bănuieli. Pentru cine „joacă” Stănculescu? Este de partea Revoluţiei sau a dictaturii? Cum poate fi „recomandat”, în acelaşi timp, şi de Ceauşescu, şi de cel care-i spune „tiran” lui Ceauşescu?

%d bloggers like this: