Ceauşeştii rămân ai nimănui. Ceauşescu «E lovitură de stat!» Tovarăşa“ s-a înşelat: bătrânul ilegalist din Ulmi încă se mai afla în viaţă! El avea să moară în 1993, deci în 1989 l-ar fi putut găzdui pe vechiul său camarad.


Nicolae Deca

Nicolae Deca

22 decembrie 1989, ora 14.20: fugarii sunt părăsiţi şi de ultima lor gardă de corp, maiorul Florian Raţ. Marea lor speranţă, prim-secretarul de partid Pantelimon Găvănescu, e la un pas de a fi aruncat peste balcon, pentru a fi linşat de mulţime. Între comuna Văcăreşti şi Centrul de Plante Târgovişte, soţii Ceauşescu trăiesc spaime teribile. Timp de 28 de minute, moartea îi pândeşte la fiecare pas.

Am ajuns cu povestirea la Văcăreşti, un sat situat la 7 kilometri de Târgovişte, pe drumul spre Titu. Soţii Ceauşescu au fost transbordaţi din maşina doctorului Nicolae Decă în cea a unui localnic, Petrişor Nicolae.

Nicolae Petrisor

Nicolae Petrisor

Prima manevră a lui Petrişor Nicolae a fost de a trage maşina brusc, în stânga, pe o uliţă lăturalnică. „M-am gândit că, dacă părăsesc satul, risc să fiu lichidat”, a explicat el ulterior. Şoferul a fost adus la ordine de maiorul Florian Raţ (de la Direcţia a V-a a Securităţii), singura gardă de corp care le rămăsese Ceauşeştilor după episodul Sălcuţa. Raţ era îmbrăcat în haine civile, cu o geacă de piele specifică securiştilor.
„Pe beţivul ăsta l-am luat să ne ducă cu maşina?“

Să urmărim mărturia lui Petrişor Nicolae, consemnată în cartea „Revoluţia în Dâmboviţa”, autor Vasile Duţă. „«Civilul» mi-a spus să dau maşina cu spatele şi să revin la şoseaua principală. Frica îmi paraliza mişcările şi nu mai eram capabil să-mi stăpânesc tremurul nervos al piciorului pe acceleraţie.

Elena Ceauşescu a zis: «Pe beţivu’ ăsta l-am luat să ne ducă cu maşina?». Am răspuns că nu am băut nimic şi îi rog să nu-mi facă niciun rău, că am trei copii de crescut. Nicolae Ceauşescu mi-a ţinut mâna stângă pe picior, încercând să mă calmeze. M-a întrebat ce meserie am, dacă sunt membru de partid şi dacă vreau să-i ajut să ajungă la Cobia”.

Maiorul Florian Raţ – „civilul” de care vorbeşte şoferul – a povestit, în 1995, Comisiei „Decembrie 1989”: „La Văcăreşti, după transbordare, doctorul Decă a zis că o să-i oprească pe cei care ne urmăreau, dar a rămas acolo, nu a mai venit după noi. Pe drum, şoferul (n. red. – Petrişor Nicolae) a spus că este adventist şi că Ceauşescu i-a cam asuprit, iar el a zis «Lasă, lasă, du-ne acolo!». Şoferul a mai zis că vrea să-l ducă la el acasă, dar e ziuă şi văd vecinii”.

Era deja ora 14.00, iar de 60 de minute, populaţia era bombardată, prin Radio şi Televiziune, cu expresii gen „tiranul”, „odiosul dictator şi sinistra sa soţie”, „călăii poporului român”… Aşa se explică de ce toţi evitau să-i găzduiască pe fugari!
„E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!“

Petrişor Nicolae: „Am ajuns la Colanu, primul sat după Văcăreşti. «Civilul» s-a adresat lui Nicolae Ceauşescu, spunând că drumul spre Cobia s-ar putea să fie blocat şi că ar fi mai bine să ne îndreptăm spre Combinatul de Oţeluri Speciale, unde o să vorbească cu conducerea şi apoi să se adreseze muncitorilor. Ceauşescu a fost de acord şi a spus să intrăm în combinat prin spate, unde era de presupus că nu este lume adunată. «Civilul» mi-a spus să mă îndrept spre halda de zgură şi să intrăm în combinat prin spate. După circa 300 de metri mi-a spus să opresc motorul. M-a cuprins frica, am crezut că acesta este sfârşitul. Am observat că ne urmărea aceeaşi maşină. «Civilul» a întrebat ce să facă. Elena Ceauşescu a întrebat «Ce se întâmplă?» şi mi-a spus să deschid radioul. La auzul ştirilor, tiranul a căzut cu capul pe bord, unde a rămas câteva minute. Şi-a revenit şi a început să strige: «E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!», apoi mi-a spus să plecăm. La vederea Târgoviştei a spus: «Am făcut atâtea pentru oraşul acesta şi acu’ poporul nu mă mai vrea?!». Am intrat în combinat pe la halda de zgură, fără să oprim la semnalizarea paznicului, îndreptându-ne spre staţia CFU. Am oprit la trei metri de staţie, cu motorul pornit, «civilul» urmând să dea telefon conducerii combinatului”.
Maiorul Florian Raţ: „Ceauşescu l-a întrebat pe şofer dacă ştie acel drum spre combinat, iar şoferul a zis că da, e prin spate, la o haltă. Mergând aşa, undeva în dreapta era o clădire. I-a spus şoferului să oprească, iar mie mi-a spus să mă duc să văd dacă au telefon. M-am dus, acolo erau două femei şi au zis că nu au telefon, că este la sediul CAP. M-am întors, erau cam 200 de metri, i-am raportat că nu au telefon şi a zis să mergem mai departe”.
Aventura continuă în Combinatul de Oţeluri Speciale, înainte de intrarea în Târgovişte. Petrişor Nicolae: „Pe calea ferată, un cetăţean a observat că în maşină se află dictatorii şi a fugit spre staţie, unde muncitorii erau la televizor. «Civilul» a revenit în fugă, mi-a spus să demarez deoarece oamenii începuseră să arunce în noi cu sticle, ţevi, pietre şi alte obiecte“.

Maiorul Florian Raţ: „Am ajuns în spate la combinat, unde era un fel de haltă, o clădire, dar nu ştiu ce destinaţie avea. A spus să oprească şi m-a trimis să vină acolo secretarul de partid şi directorul. El a coborât din maşină, parcă îl văd şi acum, se descheiase la palton, iar ea a rămas în maşină. Am intrat, era un hol, iar undeva în stânga, lumea se uita la televizor. Era gălăgie mare. Am întrebat pe cineva unde au un telefon şi mi-a spus că alături e secretariatul şi acolo e telefon. M-am dus acolo, era o femeie cam de 30 de ani, am întrebat-o de telefon, dacă se poate vorbi cu directorul, inginerul-şef sau secretarul de partid. Aici era în spatele combinatului. Femeia aceea a format numărul, dar nu răspundea nimeni. Apoi m-a întrebat cine sunt. Abia atunci a observat că nu sunt de acolo, iar pe ei (n. red. – soţii Ceauşescu) nu-i văzuse nimeni, că nu erau pe afară, toţi se uitau la televizor. El era tot afară şi i-am spus că şefii nu sunt de găsit, iar el a zis să mergem la Judeţeana de Partid. Şoferul i-a spus să-şi scoată căciula, că îl cunosc oamenii, el şi-a scos căciula, apoi i-a spus să scoată şi paltonul, l-am ajutat eu, şi l-a scos şi l-am pus în spate. După ce am trecut o linie de cale ferată, unul a început să strige: «Huo, tiranul!». Probabil că l-au cunoscut. Am depăşit combinatul, am ieşit pe nişte străduţe şi Ceauşescu a zis să nu tragă chiar la Judeţeană, ci pe o stradă mai lăturalnică”.

S-a întâmplat cândva la Ulmi…

Odată ieşiţi din combinat, încotro s-o apuce?

Petrişor Nicolae: „Eram dezorientat. Nicolae Ceauşescu a spus că ar vrea să meargă la Ulmi, unde mai fusese găzduit. Elena Ceauşescu a replicat că nu are rost să meargă acolo, întrucât persoana a murit”.

Time-out! Localitatea Ulmi, aflată lângă Târgovişte, s-a intersectat într-adevăr cu biografia lui Ceauşescu, influenţându-i destinul. La 15 ianuarie 1936, pe când avea 18 ani, acesta a fost arestat în casa unui ilegalist din Ulmi, Ion Olteanu. Ceauşescu participa la o „şedinţă de celulă”, în calitate de reprezentant al Regionalei UTC Prahova, care coordona activitatea în trei judeţe: Prahova, Dâmboviţa şi Ilfov. Gazda, Ion Olteanu, îl anunţase însă pe jandarmul din sat, care i-a luat ca din oală. Asupra lui eauşescu au fost găsite câteva broşuri subversive, printre care „Lumina vine de la răsărit” şi „Discursul tovarăşului Molotov”.

„Lotul Ulmi”, compus din 18 persoane, dintre care patru chiar din Ulmi, a fost „cazat” în arestul Jandarmeriei din Târgovişte, apoi mutat la Braşov, unde se judeca procesul. În instanţă, Ceauşescu s-a comportat sfidător, de aceea a şi primit o pedeapsă aspră, în iunie 1936: doi ani şi şase luni de închisoare, incluzând perioada de arest.

Condamnaţii au fost mutaţi la Doftana, vestita „universitate comunistă” din judeţul Prahova. Acolo, Ceauşescu s-a apropiat de câţiva dintre liderii comuniştilor români, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. A păstrat însă relaţii profitabile şi cu unul dintre condamnaţii din Ulmi, Gheorghe Dumitrache. Acesta împărţea cu Ceauşescu pachetele cu mâncare pe care i le aducea sora sa, Elena Dumitrache.

Aşadar, pe 22 decembrie 1989, spre familia Dumitrache îşi îndreptase speranţele, timp de o clipă, fugarul Nicolae Ceauşescu! Dacă „persoana“ la care făcea referire Elena Ceauşescu, spunând că „a murit”, era Gheorghe Dumitrache, atunci „Tovarăşa“ s-a înşelat: bătrânul ilegalist din Ulmi încă se mai afla în viaţă! El avea să moară în 1993, deci în 1989 l-ar fi putut găzdui pe vechiul său camarad.

Escală ratată la Judeţeana de Partid din Târgovişte

Revenim la firul poveştii lui Petrişor Nicolae: „«Civilul» propune să mergem la Comitetul Judeţean de Partid. Eram pe centura oraşului, spre Micro XI, şi am observat pe Calea Domnească un trafic intens de maşini cu steaguri tricolore. Civilul mi-a spus să nu ies în strada principală, ci să merg printre blocuri. Mergeam foarte încet pe sensul interzis, fiind văzut de mulţimea de demonstranţi, care au început să strige la noi. Atunci, Elena Ceauşescu i-a spus tiranului să-şi scoată căciula şi şuba, pentru a nu fi recunoscuţi. Am ajuns pe strada dinspre aripa de vest a magazinului Chindia, încercând să ies în Calea Domnească. «Civilul» mi-a indicat să merg prin Micro IX, trecând de BIG şi de Spălătoria chimică. Am ieşit în Calea Domnească, încadrându-ne în trafic. La intersecţie ne-am îndreptat invers, spre străduţa care duce în spatele Liceului «Ienăchiţă Văcărescu», unde am parcat. «Civilul» s-a îndreptat spre Palat pe jos, urmând să vină cu un Aro pentru cei doi”.

„M-am întors, dar nu i-am mai găsit“

„Halta” din apropierea Palatului Administrativ este relatată şi de maiorul Florian Raţ: „Am ajuns, fără niciun incident, cam la 500 de metri de Judeţeana de Partid. Ceauşescu mi-a spus să mă duc la primul secretar şi să vină acolo cu un Aro, dar să nu mă duc prin faţă. I-am spus că nu ştiu unde e Judeţeana, iar şoferul mi-a explicat unde este, pe aleea principală, la vreo 200 de metri. Aveam cu mine şi staţia Motorola, dar nu aveam cu cine ţine legătura acolo, de aceea am lăsat-o în maşină. M-am dus la Judeţeana de Partid. Când am ajuns acolo, în balcon erau revoluţionari, lume multă şi nu se putea intra. Aveam şi arme la mine, puteau zice că vreau să trag. Noi nici nu ştiam care era situaţia atunci. M-am întors unde îi lăsasem, dar nu i-am mai găsit. Nu ştiam ce să fac. Am zis să vin la Bucureşti, să văd cine a luat conducerea. (…) Am întâlnit nişte cetăţeni care strigau «Victorie!», am strigat şi eu. (…) După vreo 300 de metri, am simţit o bătaie pe umăr, şi atunci am îngheţat, mi-am zis: «Gata!». Dar era Rusu Marian, care mi-a spus să scap de armament. Dar eu am zis că îl am în primire şi dacă mă vede cineva, mă împuşcă cu el”.

Pantelimon Găvănescu, omul de la balcon

Ceea ce nu ştia maiorul Raţ iar Ceauşescu nici nu bănuia! – este că prim-secretarul de partid Pantelimon Găvănescu, omul de la care aşteptau cu toţii un ajutor providenţial, se afla, la rândul său, într-o situaţie disperată. Cu puţin timp înainte de sosirea lui Raţ la Palatul PCR, Găvănescu fusese luat pe sus din biroul său, de către revoluţionari, şi scos peste balcon, la şase metri deasupra solului. Găvănescu era ţinut cu un picior peste balustradă, în timp ce „călăii” săi întrebau mulţimea din Piaţă: „Îi dăm drumul?”.

Iar mulţimea răspundea: „Daaaaaaaaaa”. Zdrobirea de caldarâm şi linşajul păreau inevitabile. Dar Găvănescu a fost salvat în ultima clipă de alţi revoluţionari de la balcon, care – mai puţin înfierbântaţi – au strigat: „Fraţilor, nu vă mânjiţi mâinile cu sânge! Suntem revoluţionari, nu criminali!”. Să ne amintim: în urmă cu nici două ore, după ce fugise cu elicopterul de pe sediul CC al PCR, Nicolae Ceauşescu îl întreba prin telefon, de la Snagov, pe prim-secretarul de partid al judeţului Dâmboviţa: „Găvănescule, e linişte la Târgovişte?”. Iar răspunsul venea prompt: „E linişte, tovarăşe secretar general!”. Se întâmpla în jurul orei 12.40, iar acum era 14.20.

„Uite tiranii, chiar aici, lângă noi!“

În 100 de minute, situaţia se schimbase radical. Ceauşescu era un câine hăituit, iar Găvănescu – un şobolan în ghearele unei haite de pisici. Revenim la firul poveştii lui Petrişor Nicolae, şoferul: „După plecarea «civilului» (n. red. – a maiorului Raţ), Elena Ceauşescu m-a ameninţat permanent cu un pistol. După vreo cinci minute, dintr-o curte ne-au observat doi tineri, care au început să strige: «Uite tiranii, chiar aici, lângă noi!».

Speriată, Elena Ceauşescu mi-a spus să plecăm de acolo cât mai repede. Am încercat să pornesc maşina, sub ameninţarea armei, dar din cauza gazolinei, pe carburator se făcuse o crustă de gheaţă. Crezând că nu vreau să pornesc maşina, Elena Ceauşescu a strigat: «Până aici ţi-a fost! Dacă murim noi, mori şi tu!». Am încercat să continui la automat până a pornit maşina”.

Obsesie

Petrişor Nicolae spune în mod repetat că Elena Ceauşescu era înarmată, dar nimeni, în afară de el, nu i-a văzut pistolul sau altă armă. „Tovarăşa“ a călătorit de la Văcăreşti la Inspectoratul de Protecţia Plantelor din Târgovişte pe bancheta din spatele lui Petrişor.

Viaţa fără gărzi de corp

Din acest moment, cursa continuă într-o formulă nouă. În Dacia neagră cu numărul 1-DB-3005 se mai află doar trei persoane: proprietarul maşinii (Petrişor Nicolae) şi dictatorii fugari (Nicolae şi Elena Ceauşescu). A ieşit din joc maiorul Florian Raţ, ultima gardă de corp a foştilor conducători.

Petrişor Nicolae are un motiv mai puţin să fie speriat: armele maiorului Raţ. Acum, mulţimea îl înspăimântă. Linşajul pândeşte la fiecare pas.

Şoferul se apropie de finalul aventurii sale. „Am ieşit spre stânga, pe strada Justiţiei, şi Nicolae Ceauşescu a insistat să mergem la Palat, la Comitetul Judeţean de Partid. A întrebat-o pe Elena dacă Raţ – i-a pronunţat prima dată numele – a lăsat staţia de transmisie. Aceasta i-a răspuns: «Da». Am ieşit în Calea Domnească pe la muzeu, continuându-ne drumul până la staţia taxi de lângă Biblioteca Judeţeană. Observând mulţimea care se îndrepta spre Palat, Elena i-a spus lui Nicolae să se ascundă pentru a nu fi văzut. Acesta a ascultat-o. S-a ascuns şi ea, ameninţându-mă continuu cu pistolul. Mi-a cerut să întorc, am revenit în Calea Domnească, zicându-mi să mergem la Mănăstirea Dealu. La «2 Brazi» am trecut pe stop, am virat la dreapta, spre podul Mihai Bravu, ajungând la Hotelul Partidului. Elenei i-a venit ideea că acolo ar fi în siguranţă. Am oprit maşina la treptele hotelului, unde se aflau doi tineri. Nicolae Ceauşescu deschide uşa maşinii şi zice: «Vrem să intrăm şi noi aici». Fata, îmbrăcată în uniforma hotelului, a urcat în fugă scările, spunând că şeful are cheile şi totul este închis. Elena mi-a cerut să plecăm de acolo şi să evităm aglomeraţia oraşului. Am făcut dreapta, pe lângă Biserica Creţulescu. Elena mi-a cerut să mergem la Sinaia. Am răspuns că nu mai avem benzină şi că ar fi bine să mergem la staţia PECO Teiş. Am ajuns lângă staţie, fără să fiu lăsat să opresc şi să cobor”.

Petrişor Nicolae, în maşina în care i-a predat pe Ceauşeşti

Stop! Există destule detalii discutabile în povestirea lui Petrişor Nicolae, dar unul este minciună flagrantă: faptul că Elena Ceauşescu ar fi avut pistol. Toţi ceilalţi martori şi toate celelalte relatări contrazic această teză. Niciunul dintre dictatorii fugari nu avea armă. Ultima persoană înarmată din Dacia lui Petrişor a fost maiorul Raţ, dar acesta juca deja în alt film.

Petrişor Nicolae continuă: „Intenţia mea era să-i las în maşină şi să fug, fiindcă eram în primejdie din cauza mulţimii care mă văzuse şi a celor doi dictatori. Ei îşi schimbau planul de la o clipă la alta. Acum mi-au cerut să-i duc într-o pădure, gândindu-se probabil că vor putea lua legătura prin staţie cu «câinii lor de pază». M-am îndreptat spre Priseaca, trecând prin centura oraşului, pe la autogară. La Centrul de Protecţia Plantelor era poarta deschisă şi am gândit că asta era şansa mea să scap cu viaţă. Am virat scurt dreapta, am oprit în curte şi am oprit în faţa birourilor, sub nişte brazi. Am cerut voie Elenei să merg înăuntru, să văd dacă este cineva. Am auzit gălăgie în biroul directorului”.

Poveşti din Văcăreşti

În 1989, Maria Ungureanu era primăriţă în Văcăreşti, comuna prin care au trecut, la interval de o oră, atât soţii Ceauşescu (într-o Dacia roşie, schimbată cu una neagră), cât şi tandemul Manea Mănescu – Emil Bobu (într-un Aro). Relatarea fostei primăriţe spune multe despre amestecul de panică şi exaltare din acea zi.

„Pe 22 decembrie eram la primărie, cu o parte dintre salariaţi. A apărut soţul unei salariate, care ne spunea că e jale, sunt manifestări, drumuri blocate. Între timp a mai venit cineva, un localnic, şi ne-a spus că soţii Ceauşescu au trecut pe la noi prin comună. S-au oprit întâi la o fermă care aparţinea Comitetului Judeţean de Partid. Au intrat în legătură cu salariţii, cerând să dea un telefon şi să ia legătura cu prim-secretarul de partid, Pantelimon Găvănescu. Nu au putut da telefon. Mi s-a spus că soţii Ceauşescu s-au oprit apoi la poarta lui Petrişor, un cetăţean din comună, şi au urcat în maşina acestuia. Atunci am rămas blocată. Am făcut rost de o maşină, o basculantă. Am ajuns la postul de Miliţie. Erau mulţi oameni agitaţi. Mi-a rămas în minte o întâmplare cu un cetăţean al comunei, amărât, fără dinţi în gură, care m-a întrebat: «Tovarăşa primar, eu ce să fac acum, pot să tai viţelul?». Am spus: «Bre, taie-l acum, că nu se ştie ce va fi». Apoi, era mare agitaţie în jurul unei maşini. Oamenii încercau s-o răstoarne, se agitau, erau foarte nervoşi. Era maşina doctorului Decă şi tot scotoceau prin ea”.

„Haideţi la Petrişor, că vor să-i dea foc la casă!“

Maria Ungureanu îşi continuă povestea. „La un moment dat, când am ieşit din primărie, am văzut acea maşină cu Manea Mănescu şi cu Emil Bobu. Am trimis băieţii după Aro şi am aflat că a fost oprit la Perşinari. Între timp a venit cineva şi mi-a spus că a venit Petrişor acasă. Am mers cu cineva la Petrişor, pentru că mi s-a spus: «Haideţi, tovarăşa primar, că oamenii vor să-i dea foc la casă pentru că el l-a ascuns pe Ceauşescu!». Am mers în casă, am făcut atunci cunoştinţă, pentru că nu-l cunoşteam. Acolo mi-a povestit cum s-a desfăşurat drumul lui spre Târgovişte, unde i-a lăsat. Am stat mult timp atunci la Petrişor, pentru că oamenii erau porniţi pe el şi îmi era teamă. Am pus şi pază la el acasă. În timpul ăsta, Petrişor era suspectat de oameni că l-a ascuns pe Ceauşescu. Unii îi spuneau «Bine ai făcut!», alţii îl luau la rost”.

Despre Ovidiu
Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins. (Plutarh)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: