Cazarma în care au fost executaţi soţii Ceauşescu – TAB-ul, ultimul adăpost al Ceauşeştilor. Ceauşeştii îşi făceau nevoile într-un bidon. Paise, Dinu, Boboc, Stoica, Bumb, Dobriţa. „Le-am vorbit frumos, cu «Tovarăşe preşedinte» şi «Tovarăşa Ceauşescu»”, spune Dorian Dobriţa. Kemenici: Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. Ceauşescu: «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?»



Clădirea în care a fost comandamentul Garnizoanei Târgovişte în 1989 este acum în paragină. Nu mai este folosită din 2002. Ea a fost deschisă numai la cererea cercetătorilor şi a posturilor de televiziune din ţară şi din străinătate. Au fost de interes camerele în care au stat Ceauşeştii, sala de judecată şi locul execuţiei. Unitatea se găseşte în apropierea Gării Târgovişte. Se învecinează cu Liceul de Petrol şi Inspectoratul General al Poliţiei. Poligonul de intrucţie se întinde din curtea unităţii şi până la şoseaua de centură a oraşului. Aici se învecinează cu Combinatul de Oţeluri Speciale, locul unde Ceauşescu a încercat să se refugieze înainte să fie prins.

Case peste poligon

Între cele două magazii au fost adăpostiţi Ceauşeştii

Între cele două magazii au fost adăpostiţi Ceauşeştii

La 23 decembrie 1989, Nicoale şi Elena Ceauşescu erau ţinuţi într-un camion, în poligonul unităţii. O zi întreagă, maşina le-a fost casă şi masă. Îşi făceau nevoile după camion, printre plase de camuflaj şi foi de cort. Camionul era ascuns între două barăci de metal folosite ca magazii pentru echipamente. Scopul era ca Ceauşeştii să nu fie descoperiţi. Barăcile respective sunt acum în paragină. Locul lor va fi luat de cartierul ANL
1989: Ceauşescu la Târgovişte

Era 22 decembrie 1989, ora 18.30, când Nicolae şi Elena Ceauşescu erau preluaţi de Armată. O maşină Aro a intrat pe poarta Garnizoanei Târgovişte. A oprit în faţa comandamentului. Apoi, „Odiosul” şi „Sinistra” au fost escortaţi într-o cameră din unitate.

22 decembrie

Ceauşeştii au fost preluaţi de Armată de la Miliţie de maiorul Ion Mareş. În cazarmă aştepta un alt maior, Ion Ţecu. Cei doi dictatori au fost „cazaţi” într-o cameră lungă de 5,90 metri şi lată de 5,70, situată în zona în care se va amenaja muzeul. Aici au petrecut ultimele trei zile ale Epocii de Aur.

Maiorul Ion Ţecu îşi aduce aminte de momentul în care cei doi fugari au intrat în unitate. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci», a zis el. A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu… ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi pe bulevard, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e»… El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă aici!»”. A urmat o noapte în care Ceauşeştii s-au familiarizat cu pâinea neagră din cazarmă.

23 decembrie

Diversiunea din jurul unităţii era în plină desfăşurare. Comandantul, Andrei Kemenici, a luat decizia să-i deghizeze pe cei doi. I-a îmbrăcat în uniforme militare, pe el în căpitan şi pe ea în soldat, apoi i-a urcat într-un camion folosit ca punct de comandă mobil şi i-a expediat în zona de instrucţie a unităţii, exact în mijlocul spaţiului care urmează să fie transformat în
cartier ANL. Întreaga zi a fost petrecută de cei doi în camion, între două barăci, zona fiind izolată cu plase de camuflaj. Dacă în prima zi au cunoscut gustul pâinii negre, acum Ceauşeştii s-au familiarizat cu salamul din cazarmă.

24 decembrie

A fost ziua cea mai lungă. Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-au petrecut mare parte din zi în cămăruţa de nici 12 metri pătraţi. Aici, Ceauşescu a fost molestat de una dintre gărzi, căpitanul Boboc. Ceauşescu voia să iasă la fereastră şi să vorbească poporului. După acest eveniment, garda Ceauşeştilor s-a schimbat pentru câteva ore. Locotenentul-major Iulian Stoica a fost ademenit de „Nea Nicu” cu un milion de dolari, în schimbul unei „evadări”. N-a fost aşa. A urmat o diversiune în urma căreia cuplul Ceauşescu ar fi trebuit eliminat. A venit seara, iar prizonierii au fost îmbarcaţi într-un TAB cu intenţia de a-i duce spre Bucureşti. Au petrecut însă noaptea în transportor, în poligon.

Sfârşit

Ultima zi a Ceauşeştilor s-a terminat în cazarmă, lângă peretele corpului de gardă. În jurul prânzului, generalul Stănculescu ateriza la Târgovişte cu un comando format din opt paraşutişti şi un complet de judecată. La ora 14.50, de Crăciun, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi. Un sfert de oră mai târziu, erau în drum spre Bucureşti împachetaţi în foi de cort.
––––––-

Nicolae şi Elena Ceauşescu au „petrecut“ noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 într-un transportor blindat. Era ultima noapte din viaţa lor, în ajunul Crăciunului. Decizia de a-i ţine în TAB a fost luată de colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 Târgovişte. Transportorul a fost ascuns în dispozitivul de luptă al unităţii.

Seara de 24 decembrie a fost ultima din viaţa Ceauşeştilor, dar şi cea mai grea. După două zile în care de la Bucureşti se cerea insistent lichidarea celor doi dictatori, în noaptea de ajun a Crăciunului, colonelul Andrei Kemenici a hotărât să-i scoată pe soţii Ceauşescu din clădirea Comandamentului. Kemenici conducea atât UM 01417, cât şi Garnizoana Târgovişte.

Gândul lui Kemenici era de a pleca în Capitală cu o coloană de blindate, ca să-i ducă plocon pe Ceauşeşti noii conduceri a României. A renunţat însă. A urmat o noapte lungă, „petrecută” în dispozitivul de luptă al unităţii.
Nicolae şi Elena Ceauşescu au stat, alături de păzitorii lor, într-un transportor încadrat de alte două blindate. Cei doi erau vegheaţi de vechile lor cunoştinţe: căpitanul Ion Boboc, locotenentul-major Iulian Stoica şi miliţianul plutonier Constantin Paise.

Spre dimineaţă, au revenit cu toţii în cazarma în care, câteva ore mai târziu, urmau procesul şi execuţia Ceauşeştilor.

Ceauşescu şi-a ales păzitorul

Ieşirea cu TAB-urile în dispozitivul de luptă din spatele unităţii a avut loc după o cădere psihică a colonelului Kemenici. Ascunderea Ceauşeştilor în TAB a fost o altă „ispravă” a comandantului Garnizoanei Târgovişte, din motivul invocat în toate situaţiile de criză: existenţa unor „atacuri teroriste”.
De fapt, nu erau atacuri, ci diversiuni. Ele funcţionaseră şi pe 23 decembrie, când cei doi dictatori fuseseră ascunşi într-un punct de comandă mobil, între două barăci.

Ieşirea în câmp cu TAB-urile venea la câteva ore după ce Nicolae Ceauşescu avusese conflictul cu unul dintre paznici, Ion Boboc.

Colonelul Kemenici îi povestea lui Viorel Domenico, în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, cum s-a făcut îmbarcarea în transportoare. „În momentul când i-am spus lui Ceauşescu că ne vom îmbarca în TAB-uri cu gândul de a pleca din unitate, el mi-a spus să nu care cumva să-l iau pe Boboc. Am evitat răspunsul, dar în starea aceea în care mă aflam, am avut impresia că între Stoica şi Paise, pe de o parte, şi Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe de altă parte, se încheiase un pact, o înţelegere, că ei urmăresc ceva ce mie îmi scapă. Nicolae Ceauşescu mi-a spus personal, arătând spre Stoica: «Îl iei pe ăsta, e un băiat foarte bun»”.

Pază cu AG-ul şi cu mitraliera

Neavând încredere în paznicii dictatorilor-prizonieri, Kemenici a luat decizia de a flanca TAB-ul Ceauşeştilor cu alte două transportoare. Toate cele trei TAB-uri, inclusiv cel în care se aflau soţii Ceauşescu, aveau ordine clare de deplasare în zona dispozitivului de luptă al unităţii.

Colonelul Andrei Kemenici: „Când am constituit dispozitivul de marş, am zis ca TAB-ul în care mă aflam eu să stea permanent în spatele celui în care se afla Nicolae Ceauşescu, cu Stoica şi Paise. I-am dat ordin mitraliorului ca, în timpul marşului, dacă blindatul din faţa lui face la dreapta sau la stânga, încercând să fugă, şi o ia razna, şi nu urmăreşte îndeaproape antemergătorul, să-l distrugă! Să tragă cu toată cantitatea de muniţie pe care o are. Cu mitraliera şi cu AG-ul. Ei bine, am rămas în această formaţie mai mult de trei ore. În tot acest timp, am încercat să-i înduplec pe cei din Bucureşti să mă primească. Nu aveam totuşi curajul să pun în mişcare coloana. În tot acest timp, oamenii îmbarcaţi în maşinile de luptă au mai coborât, au mai circulat, au mai luat contact unul cu altul şi cred că mitraliorului meu, subofiţerul Constantin Stoican, l-a atenţionat pe Stoica de ordinul pe care i-l dădusem… Iar această neîncredere a mea l-a afectat profund”.

Plutonierul Stoican spune că ordinul lui Kemenici suna de genul: „Intri în TAB-ul Ceauşeştilor şi execuţi foc!”.

Neînţelegerile dintre locotenentul-major Iulian Stoica şi colonelul Andrei Kemenici au fost generate de ordinele celui din urmă, de lichidare a Ceauşeştilor şi, implicit, a ofiţerilor care-i păzeau.

Precizare: AG-ul pomenit de Kemenici este o armă numită aruncător de grenade, capabilă să perforeze blindajul tancurilor sau al TAB-urilor.

Ce spune Iulian Stoica

Aflat în transportorul „vânat”, locotenentul-major Iulian Stoica are varianta lui pentru cele întâmplate în dispozitivul de luptă al unităţii. Stoica a depus mărturie la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989:

„La ieşirea cu TAB-ul din unitate, Ceauşescu auzise ordinele pe care mi le-a dat Kemenici. M-a întrebat: «Vrei să ne duci în câmp să ne împuşti, nu?». Şi am zis: «Nu mai vorbeşte nimeni, că sunt alte probleme de rezolvat!». Am stat pe loc după momentul în care i-am introdus în TAB, aşteptându-l pe colonelul Kemenici. Am făcut plinul cu motorină şi când să plecăm, mecanicul mi-a spus că l-au lăsat bateriile. Am ieşit şi am raportat că nu mai pot să plec şi am cerut să ne împingă cu camionul. M-au împins cu camionul şi am pornit. Kemenici mi-a ordonat să merg fără lumini şi să mă ghidez după luminile de poziţie ale transportorului din faţă. Dumnealui venea cu transportorul în spatele meu. La mitraliera TAB-ului din spate, în care se afla comandantul, era . plutonierul Stoican. Din declaraţiile lor ştiu că, în timp ce ne deplasam pe cei 800 de metri din zona I în zona a II-a, deci mergeam cu trei transportoare din Comandament în poziţie, pe drum, Kemenici ar fi ordonat să se deschidă foc asupra TAB-ului nostru. Subofiţerul de la mitralieră a refuzat”.

Noaptea în poligon

Ştiind că se află în bătaia puştii, locotenentul-major Iulian Stoica nu prea a avut de ales. El a respectat ordinele primite de la comandantul unităţii, colonelul Kemenici. A urmat practic traseul cerut, dar şi manevrele din timpul staţionării.

Iulian Stoica: „Am ajuns în zona din spate, cred că după ora 01.00, în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Kemenici mi-a ordonat să ocup loc în transportorul blindat şi să rămân acolo nemişcat până formează coloana şi ia toate măsurile necesare. Pe timpul deplasării, în echipajul în care mă aflam mai erau doi muncitori voluntari veniţi de la Automecanica Moreni. Cât am stat în TAB, aproape trei ore, până să vină colonelul Kemenici, am luat câteva pâini, câteva conserve, pături – că era frig – şi, între timp, şeful asigurării tehnice mi-a adus şi muniţie, câteva lăzi de cartuşe, pentru armamentul pe care îl aveam. Le-am dat tuturor pături. Mitraliorul de pe TAB avea pătura trasă până la piept şi se foia cu mâinile sub pătură. L-am întrebat: «Ce faci cu mâinile acolo?», dar nu mi-a răspuns”.

În tot acest timp, colonelul Kemenici era plecat în Comandament pentru a-l întâmpina pe colonelul Gheorghe Ştefan de la Direcţia de Informaţii a Armatei (DIA). Acesta venise cu plicul de insulină şi cu instrucţiuni de la Bucureşti.

Ultimele ore în TAB

Spre sfârşitul nopţii, între ofiţerii din TAB-ul Ceauşeştilor şi cei din transportoarele de însoţire plana o mare neîncredere. Locotenentul-major Iulian Stoica a cerut chiar schimbarea membrilor unor echipaje.

„După un timp, eu încercam să fac să meargă staţia radio, care nu a funcţionat niciodată pe transportorul blindat în care eram. Am rugat militarul de la noi din unitate să meargă la domnul Kemenici, să-i spună să aducă un militar transmisionist şi să schimbe mitraliorul. Să mi-l dea pe al dumnealui şi să-l ia pe cel de la mine, pentru că nu mai aveam încredere în el. A venit domnul Kemenici şi a bătut în blindaj. Am avut o discuţie în care am fost acuzat de trădare. Până la urmă a schimbat mitraliorul de pe TAB-ul meu cu plutonierul Stoican. Eram încadrat de cele două TAB-uri care m-au însoţit pe drum. Din 15 în 15 minute îi ordonam mecanicului să pornească motorul, pentru că era frig şi trebuia să nu se descarce bateriile. La câteva zile am aflat de la colegii mei că primiseră ordin să tragă dacă ordonam să ne mişcăm. Mi-au spus că i-am zăpăcit toată noaptea pentru că porneam motoarele din 15 în 15 minute”.

Toată această tensiune a fost simţită şi de alt însoţitor al Ceauşeştilor, căpitanul Boboc: „Tensiunea devenise insuportabilă, iar oboseala ajunsese la paroxism. Am moţăit cu toţii în TAB. Nici pe Ceauşescu nu-l mai interesa persoana mea, ştiind că n-o poate scoate la cap cu mine, nici pe mine nu mă mai interesau persoanele lor, decât în măsura în care existau vii”.

Îmbarcarea de dimineaţă

Între timp, comandantul UM 01417 Târgovişte primise un alt ordin. Ceauşeştii au fost îmbrăcaţi în hainele lor civile. Boboc îşi aminteşte:După vreo două ore, în jurul orei 7.30, am fost anunţaţi că vine o comisie de la Bucureşti să-i preia. La această veste mi-am mai revenit. Am mai găsit ceva energie în mine pentru a mai rezista. Ei au primit ştirea cu indiferenţă. Plutonierul Paise a adus sacii cu îmbrăcămintea lor, iar ei şi-au lepădat hainele militare şi s-au schimbat. I-am îmbarcat, tot pe ascuns, în TAB-ul de la intrarea în comandament. Şi am aşteptat acolo. Eu în interior, cu ei, iar Stoica pe TAB”.

Se apropia sfârşitul. Era deja 25 decembrie. În Bucureşti se făceau ultimele pregătiri pentru deplasarea completului de judecată şi a comandoului care urma să îndeplinească ordinul de execuţie a Ceauşeştilor. Decizia de înfiinţare a Tribunalului Militar Excepţional fusese luată chiar în seara de 24 decembrie.

Întoarcerea în cazarmă
Andrei Kemenici
După o noapte lungă petrecută în frig şi în vizorul mitralierelor de pe TAB-uri, Ceauşeştii sunt aduşi în unitate. Discuţia cu ofiţerul venit de la Bucureşti ca să aducă plicul cu insulină, colonelul Gheorghe Ştefan, şi sfaturile maiorilor Ion Ţecu şi Ion Mareş l-au făcut pe Kemenici să renunţe la marşul spre Capitală. Ofiţerii şi subofiţerii care stătuseră toată noaptea în poligon şi dârdâiseră de frig au răsuflat uşuraţi. Pentru moment.

„La ora 5.30 am revenit în încăperea din Comandament. Eram îngheţaţi. A fost făcut focul, iar lui Nicolae Ceauşescu i-au fost aduse medicamentele într-un plic. Cele care au sosit de la Bucureşti în timpul nopţii. Plicul a rămas în posesia Elenei, fiindcă Nicolae n-a acceptat să i se facă injecţia de către medicul unităţii, solicitând să-i fie trimis medicul său personal”, i-a declarat Ion Boboc lui Viorel Domenico pentru cartea „Ceauşescu la Târgovişte”.

Aşa se încheia pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu o noapte lungă, petrecută într-un transportor blindat care putea fi spulberat de TAB-urile de însoţire în orice moment. Au ajuns în unitate teferi, dar îngheţaţi. Situaţia avea să se schimbe dramatic în orele următoare.
–––––––––
––––––-
–––-
Pentru siguranţă, soţii Ceauşescu nu erau duşi la WC, în UM 01417 Târgovişte. Pentru problemele fiziologice, ei foloseau un bidon de plastic, la adăpostul unei perdele, chiar în camera în care dormeau. Dacă nu erau aduşi de la Miliţie pe o rută ocolitoare, dictatorii puteau fi linşaţi de revoluţionari.

În decembrie 1989, Dorian Dobriţa era militar în termen la UM 01417 Târgovişte, unitatea condusă de colonelul Andrei Kemenici. Avea 19 ani şi gradul de caporal. Era de loc din Bengeşti-Ciocadia, judeţul Gorj. Destinul avea să-l ducă în situaţii cu încărcătură istorică.

„Ceauşeştii erau la un metru de mine”

Dorian Dobriţa a fost martor la aducerea soţilor Ceauşescu în cazarmă. „Pe 17 decembrie, seara, după ce a fost dată alarma, am fost chemat la comandantul garnizoanei, colonelul Kemenici. M-a numit garda lui de corp. Din acel moment, am stat permanent în preajma lui.

Când era în birou, de unde conducea operaţiunile, eu stăteam pe holul principal, în faţa biroului comandantului.

Vineri seara, pe 22 decembrie, în jurul orei 18.00, colonelul Kemenici a părăsit unitatea şi mi-a ordonat ca nimeni să nu intre în birou înainte de a se întoarce dânsul. Eu am rămas acolo, cu păturile puse-n geam, cum se face la alarmă. Ne aflam în stare de război, cu indicativul «Radu cel Frumos».

Ferestrele Comandamentului dădeau spre Bulevardul Castanilor, pe unde treceau revoluţionarii, dar de unde ne era teamă că vor ataca teroriştii. În jur de 18.30, în cazarmă a intrat un Aro. Am auzit motorul, au oprit. Au coborât câteva persoane, dar nu ştiam cine sunt. Era întuneric beznă. Au deschis uşa, au intrat în clădire, iar în acel moment cineva a zis: «Aprindeţi luminile!». Atunci i-am văzut pe Ceauşeşti. Erau la un metru de mine. Am simţit un şoc. Am dat din cap, în semn de salut”.

Pe lângă feţele cunoscute – de la Armată (maiorul Mareş, căpitanul Boboc) sau de la Securitate (colonelul Dinu), caporalul Dobriţa a remarcat şi un necunoscut, pe care-l caracterizează astfel: „unul de la Miliţie, slăbuţ, cu mustaţă„. Era plutonierul Constantin Paise, cel care nu se despărţise de Ceauşeşti în ultimele 3 ore şi 45 de minute, de când îi luase de la Centrul pentru Protecţia Plantelor.

Paise avea să rămână alături de cei doi dictatori până în ultima clipă a vieţii lor. Nu mai conta că este miliţian şi că se afla într-o cazarmă a Armatei. Important era că, în orele petrecute pe străzi şi în pustietate, reuşise să le câştige încrederea celor doi fugari. Atât de mult se apropiase de ei, încât avea să doarmă întins la picioarele lor, pe patul dublu rezultat din lipirea a două paturi militare de oţel…
Paise, Dinu, Boboc, Stoica, Bumb, Dobriţa

După ce au privit nedumeriţi în jurul lor, Nicolae şi Elena Ceauşescu au intrat în dialog cu militarii aflaţi prin preajmă. Povesteşte Dorian Dobriţa: „El a întrebat: «Ce facem? Ce se întâmplă?», ceva de genul ăsta. Şi i s-a spus: «Tovarăşe preşedinte, vă asigurăm paza şi protecţia». Deci, nu că sunt prizonieri sau nu ştiu ce…

I-a preluat locotenentul-major Iulian Stoica şi i-a dus la Biroul Servicii. Îl ajuta un soldat, Ioan Bumb, căruia puţin mai târziu i-am luat eu locul, pentru că intrase în panică. Începuse să se tragă. Stoica mi-a cerut ajutorul, i-am spus că doar dacă e de acord şi Kemenici. Au vorbit pe hol, s-a rezolvat. Am rămas eu cu Stoica. El avea în pază o uşă, eu o uşă. În interiorul biroului au stat mai întâi Dinu şi Paise. Apoi, a ieşit Dinu şi a intrat Boboc, care a rămas până la sfârşit„.

Să fixăm „piesele”: în primele ore, Ceauşeştii împărţeau aceeaşi cameră cu un colonel de Securitate (Gheorghe Dinu) şi cu un plutonier de Miliţie (Constantin Paise). Ulterior, Dinu a fost înlocuit cu un căpitan de Armată (Ion Boboc). Toţi trei – şi Dinu, şi Paise, şi Boboc – se aflaseră în maşina Aro cu care fuseseră aduşi Ceauşeştii în unitate.

Dobriţa explică şi cât de înarmate erau cele două gărzi aflate pe hol, la uşa Ceauşeştilor: „Eu aveam pistol-mitralieră, iar locotenentul-major Iulian Stoica avea mitralieră cu tambur. Şi aveam multă muniţie. Lăzi cu cartuşe, încărcătoare pregătite. Aveam misiune specială, trebuia să rezistăm”.

Bidonul de plastic din camera de dormit

Dorian Dobriţa spune că, de la intrarea în cazarmă, soţii Ceauşescu au intrat într-un program de cazarmă, ca soldaţii: „Când aveam noi deşteptarea, aveau şi ei. Primeau gustarea ca noi, inclusiv gustarea de la ora 10.00. Erau în program cu noi”.

Programul avea să fie dat peste cap doar de ieşirile Ceauşeştilor, cu camionul militar sau cu TAB-ul, în dispozitivul de luptă aflat în spatele Comandamentului, până la şoseaua de centură care despărţea cazarma de Combinatul de Oţeluri Speciale. Era un câmp imens, gardat cu baterii antiaeriene.

În cele trei zile cât Nicolae şi Elena Ceauşescu au stat în unitatea militară din Târgovişte, ofiţerii şi subofiţerii care au venit în contact cu ei li s-au adresat respectuos, ca unui şef de stat şi soţiei sale. „Le-am vorbit frumos, cu «Tovarăşe preşedinte» şi «Tovarăşa Ceauşescu»”, spune Dorian Dobriţa.

Viaţa reală nu mai semăna însă câtuşi de puţin cu cea a unor înalţi demnitari. Hrana sărăcăcioasă, încăperea austeră şi igiena precară îi făceau pe Ceauşeşti să se considere mai degrabă prizonieri. Erau oarecum mulţumiţi că sunt păziţi, să nu li se întâmple ceva rău, dar apoi descopereau crunta realitate: îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, în camera în care dormeau.

Bidonul se afla după o perdea, cam la câţiva metri de patul în care dormeau. Paise şi Boboc ieşeau, pe rând, şi duceau bidonul la WC-ul din capătul holului. „Pe ei nu-i duceau la WC din motive de siguranţă, probabil. Să nu apară probleme”, crede caporalul de atunci, Dorian Dobriţa, cel care stătea de pază la uşă alături de locotenentul-major Iulian Stoica.

„Dacă vine un ARO alb, lăsaţi-l să intre!”

Primirea în cazarmă a soţilor Ceauşescu este descrisă în amănunt de Ion Ţecu, cel care în 1989 avea gradul de maior şi care, din împuternicirea colonelului Kemenici, a făcut oficiile de gazdă.

„Pe 22 decembrie, pe la ora 17.30, Kemenici i-a trimis pe Mareş şi pe Boboc la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne, să-l contacteze pe Dureci sau pe Conţ de la Miliţie. Pe la 18.10, Mareş mă sună şi-mi spune că soţii Ceauşescu sunt acolo.

Între timp, Kemenici a primit un telefon de la Palat. Era anunţat că un grup masiv de demonstranţi au plecat de la Palat spre sediul Miliţiei. Dându-şi seama de pericol, Kemenici mi-a zis să rămân în unitate să organizez primirea celor doi, iar el va ieşi în faţa demonstranţilor pentru a-i potoli. Am evacuat parterul comandamentului, am stins luminile, am pus pază la intrări şi la ieşiri, am vorbit la Punctul de Control de la poartă: «Dacă vine un Aro alb, lăsaţi-l să intre!»”.

Păcăleala lui Kemenici

Andrei Kemenici, comandantul de atunci al UM 01417 Târgovişte, redă pericolul care-i păştea pe Ceauşeşti dacă erau aduşi la unitate cu camionul militar.

Am luat un camion cu soldaţi să ies în întâmpinarea Aro-ului care-i aducea pe cei doi. Aflasem că de la Palat au plecat demonstranţi care, aflând că Ceauşeştii sunt la Inspectoratul M.I., erau hotărâţi să-i linşeze. Pe bulevard se apropiau manifestanţii, dezlănţuiţi… Am accelerat, iar de la Inspectorat am aflat că maşina cu soţii Ceauşescu plecase spre unitate pe un traseu ocolitor.

M-am întors la unitate, dar intrarea acesteia era ocupată de revoluţionari, care forţau pătrunderea în cazarmă. Îl voiau pe Nicolae Ceauşescu. Ei aflaseră deja că Ceauşeştii fuseseră preluaţi de Armată. Când m-au văzut, recunoscându-mă, au avut impresia că în acel camion, printre soldaţi, sunt ascunşi cei căutaţi.

Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. S-au convins, iar eu le-am spus că procedează foarte bine, că aşa trebuie să se manifeste şi în continuare, pentru că Nicolae şi Elena Ceauşescu nu sunt încă prinşi şi avem nevoie de ajutorul lor pentru a nu-i scăpa. Am fost crezut, iar demonstranţii s-au reîntors la Palat”, povesteşte Kemenici în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, autor Viorel Domenico.

„Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător!”

La scurt timp, maiorul Ţecu a dat ochii cu „musafirii”. „Cât Kemenici era plecat, Mareş a sosit cu cei doi. În maşină mai erau Paise, Boboc şi Dinu. Am tras Aro în faţa intrării principale a Comandamentului, am dat ordin soldaţilor (circa 20) să se întoarcă cu spatele la Comandament şi cu faţa spre bulevard, să observe orice mişcare din afara cazărmii. (În realitate – pentru a nu-i vedea pe cei doi!)”.

Ion Ţecu redă şi dialogurile care au avut la coborârea pasagerilor. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci», a zis el. A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu… ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi pe bulevard, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e» etc.

El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă!». I-am dus în biroul lui Kemenici. M-am prezentat, iar el: «Unde-i comandantul?». «Are probleme cu demonstranţii, s-a dus să-i liniştească…» «Voi ce aveţi de gând?». «Să vă apărăm!». «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?». «Ale comandanţilor noştri superiori». «Bine, bine, dar ale cui?». «Ale tovarăşului general Guşă», mi-a venit atunci în cap, ştiind că Milea nu mai e, iar al doilea în ierarhia militară era Guşă. Atunci, revoltat, Ceauşescu a spus: «Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă».”

„Dacă i-ai văzut, îi aperi!”

Maiorul Ţecu intră în acţiune. „Erau obosiţi, în biroul lui Kemenici nu erau condiţii de odihnă, era un singur pat. I-am dus în biroul ofiţerilor cu intendenţa, aflat perete în perete cu cel al lui Kemenici. Pe hol, s-a deschis uşa de la ofiţerul de serviciu şi i-am văzut capul lui Iulian Stoica. După ce i-am lăsat la Logistică, cu Dinu, Mareş şi Boboc, m-am întors şi l-am chemat pe hol pe Stoica. Îl întreb: «Ce-ai văzut?». «Am văzut ceva…» «Vino după mine!», şi am deschis uşa biroului în care se aflau cei doi, arătându-i. «Aoleo, ce ne facem?!», a spus, speriat. «Dacă i-ai văzut, îi aperi!

Ia-ţi armament, muniţie şi te postezi la uşa lor. Nu intră şi nu ies decât cei care sunt acolo şi Kemenici. Nu-i mai vede şi nu află nimeni că sunt în unitate!». «Am înţeles», a zis Stoica”.

Din acel moment, pentru locotenentul-major Iulian Stoica începeau trei zile şi trei nopţi irepetabile. Trei zile şi trei nopţi în care viaţa şi moartea se întretăiau la tot pasul, bântuind oriunde îi ascundea pe Ceauşeşti: în camionul militar, în TAB sau în dormitorul improvizat în Comandament.

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Iulian Stoica a descris acele clipe în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”. „La venirea Ceauşeştilor în unitate, eu am primit de la maiorul Ţecu misiunea de a-i păzi din afara uşii. Eram pe hol, în dreptul uşii care dădea în biroul unde fuseseră cazaţi. Kemenici nu venise încă de la Inspectoratul M.I., când Ceauşescu îşi exprimase insistent dorinţa de a vorbi cu comandantul: «Să vină comandantul… Eu trebuie să vorbesc cu comandantul…»

Când îl văd pe Kemenici intrând în Comandament, îi raportez acest lucru. Dar el: «Lasă-mă, măi tovarăşe! N-am eu timp de asta…» S-a dus în biroul unde-l aşteptau Dinu, Mareş şi Ţecu. Ceauşescu insista însă să fie chemat comandantul. În sfârşit, după vreo două-trei ore, Kemenici acceptă întrevederea. Îi deschid uşa, iar el, din prag, ia o poziţie impecabilă de drepţi, salută şi se prezintă: «Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt comandantul unităţii».

A închis uşa după el, iar eu am înlemnit. Se prezentase de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă venise să primească ordine. Din acest moment am început să-l suspectez, mă gândeam că e de partea lui! Ulterior mi-am mai revenit, întrucât, deşi Ceauşescu îl mai chemase de câteva ori, Kemenici a refuzat categoric să se prezinte”.

Între ofiţerii din cazarma colonelului Kemenici apăreau bănuieli periculoase. Bănuieli care în zilele următoare aveau să atingă cote catastrofale.

Despre Ovidiu
Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins. (Plutarh)

One Response to Cazarma în care au fost executaţi soţii Ceauşescu – TAB-ul, ultimul adăpost al Ceauşeştilor. Ceauşeştii îşi făceau nevoile într-un bidon. Paise, Dinu, Boboc, Stoica, Bumb, Dobriţa. „Le-am vorbit frumos, cu «Tovarăşe preşedinte» şi «Tovarăşa Ceauşescu»”, spune Dorian Dobriţa. Kemenici: Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. Ceauşescu: «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?»

  1. Pingback: Sfârşitul Ceauşeştilor « JurisCult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: