Ceauşescu încerca să-şi mituiască paznicii – un milion de dolari – Mi-era frică să nu mă hipnotizeze – Elena Ceauşescu a zis: «Lasă-l, dragă, în pace, nu vezi că e sluga lui Iliescu?» Punctul de C-omandă de Armată (PCA). Ceauşescu voia să împrumute bani pentru o cămaşă. Ce mâncau? Ce vorbeau ? Unde şi cum dormeau?


În cazarma de la Târgovişte, dictatorul i-a promis căpitanului Boboc „bani şi grade“, iar locotenentului-major Stoica – „un milion de dolari“. Dictatorul fugar se gândea la o evadare, pentru a pleca spre Voineşti, în zona unui punct de comandă. El spera că, astfel, va contracara lovitura militară de la Bucureşti.

La mitingul din 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu le promitea românilor câte o sută de lei în plus la pensie. În următoarele trei zile, oferta sa a crescut până la un milion de dolari. Dar nu era valabilă pentru toată lumea, ci doar pentru militarii care-l păzeau în cazarma de la Târgovişte! Miza era salvarea cuplului dictatorial.

Mirajul milionului de dolari

După fuga din Bucureşti, soţii Ceauşescu au ajuns la mâna unor civili şi militari. În ultimele trei zile de viaţă, ei au încercat să-i mituiască pe unii dintre aceştia. Sau, mai degrabă, să le facă promisiuni de mituire, dat fiind că nu aveau bani asupra lor.

Ajunşi în cazarma UM 01417 din Târgovişte în seara zilei de 22 decembrie, la ora 18.35, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost daţi, spre pază, în grija câtorva ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În camera-dormitor, ei erau vegheaţi de căpitanul Ion Boboc şi de un plutonier de Miliţie, Constantin Paise, cel care-i însoţise şi în câmp, la Răţoaia.

La uşă, pe hol, păzeau locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa. Mai venea în contact cu Ceauşeştii, deseori, maiorul Ion Ţecu. Mai rar, în camera dictatorilor apăreau colonelul Andrei Kemenici (comandantul unităţii), maiorul Ion Mareş şi reprezentantul Securităţii, locotenent-colonelul Gheorghe Dinu.

Acestea sunt cele opt personaje cu care dictatorul-fugar şi soţia sa şi-au împărţit cele aproape trei zile de trai în cazarmă. Lor li s-au adăugat, temporar, alţi câţiva militari în cele trei ieşiri din clădirea Comandamentului – una cu camionul special (amenajat ca punct de comandă mobil), două cu TAB-ul.

Dintre toate aceste personaje, două au povestit despre încercările lui Ceauşescu de a le cumpăra bunăvoinţa cu mulţi bani. E vorba despre căpitanul Ion Boboc, cel care stătea în camera dictatorilor, şi de locotenentul-major Iulian Stoica, paznicul de la uşă. Boboc vorbeşte despre „bani şi grade”, Stoica pronunţă şi o sumă: un milion de dolari.

„Îţi dau bani, grade, ce vrei!”

În cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”, căpitanul Ion Boboc povesteşte un episod derulat după miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie. Era prima noapte de cazarmă a lui Ceauşescu, în calitate de preşedinte-fugar, după ce în noaptea precedentă dormise – iepureşte, e drept – în sediul CC al PCR.

„Se frământa, se agita ca un turbat. Ea îi zicea: «Nicule, linişteşte-te!… Hai să te culci, că e târziu…» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimba câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord… A revenit lângă mine, în faţa mea: «Puteţi asigura un blindat cu care să ne deplasăm în zona Voineşti-Câmpulung, să merg la o casă de oameni?» «Nu sunteţi încă în siguranţă, oamenii v-au urmărit şi vă urmăresc…» M-a bătut pe umăr şi mi-a şoptit, parcă ferindu-se de Elena: «Îţi dau bani, grade, ce vrei!» «Pe unde să plecăm? Suntem înconjuraţi de demonstranţi şi terorişti care atâta aşteaptă: să se convingă că sunteţi aici.» «Ştiu eu…» «Să se mai liniştească vacarmul de afară şi plecăm», l-am amăgit eu”.

Pe Aceeaşi TemăTancuri pregătite pentru aducerea lui Ceauşescu la Bucureşti Operaţiunea „Insulină pentru Ceauşescu“ Militaru plănuise să extermine întreaga USLA!„Am rămas în cameră numai eu cu cei doi”

Locotenentul-major Iulian Stoica a depus mărturie în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Mai întâi, el a explicat contextul în care a rămas singur în cameră cu soţii Ceauşescu.

„În dimineaţa zilei de 24 decembrie, pe la ora 10.00-10.30, a fost incidentul acela cu căpitanul Boboc. Ceauşescu a vrut să dea jos pătura din geam, să se adreseze mulţimii de pe bulevard, iar Boboc l-a placat şi l-a tras în jos. În cădere, Ceauşescu s-a lovit, îi curgea sânge din nas. Eu am auzit altercaţia şi am deschis uşa, aveam o puşcă-mitralieră cu încărcător-tambur. Căpitanul Boboc era extrem de nervos şi schimbat la faţă. Elena Ceauşescu ţipa că Boboc l-a lovit pe comandantul suprem şi să vină cineva acolo. L-am chemat pe domnul colonel Kemenici şi Ceauşescu i-a spus că a fost bruscat, că el a vrut să vorbească poporului. Căpitanul Boboc a spus că nu mai rezistă şi că vrea să fie schimbat. Atunci domnul Kemenici mi-a ordonat să rămân eu în interior, iar căpitanul Boboc să iasă afară, în locul meu. Ceauşescu a zis să fie judecat şi condamnat pentru că l-a lovit pe comandantul suprem. Au ieşit şi Kemenici, şi Boboc, şi am rămas în cameră numai eu cu cei doi”.

„Băieţică, ai un milion de dolari!”

În mod normal, în cameră trebuia să fie şi Constantin Paise, plutonierul de Miliţie care „se lipise” de Ceauşeşti. În momentul incidentului dintre Boboc şi dictatorul fugar, Paise nu se afla însă acolo. Ieşise să facă rost de mâncare, de la popotă, şi avea să se întoarcă după o jumătate de oră.

Locotenentul-major Iulian Stoica povesteşte ce s-a întâmplat între el şi soţii Ceauşescu, când, pentru prima dată, s-au trezit singuri – doar ei trei – în încăpere.

„La intrarea în birou era un mic ţarc şi acolo era un scaun. Am simţit nevoia să stau puţin pe scaun. Ceauşescu se plimba agitat şi la un moment dat a venit spre mine, mi-a pus mâna pe epoletul drept şi a zis: «Băieţică, ai un milion de dolari şi orice grad şi funcţie în Armata română dacă mă scoţi de aici şi mă duci în zona Voineşti!». I-am răspuns că nu are nicio şansă. La care Elena Ceauşescu a zis: «Lasă-l, dragă, în pace, nu vezi că e sluga lui Iliescu?». În acel moment eu nici nu ştiam cine este Iliescu, pentru că nu a existat aprobare pentru acces la radio sau la televizor”.

Ceauşescu voia să ajungă la un punct de comandă secret al Armatei!

În legătură cu banii vehiculaţi de Ceauşescu, se ridică două întrebări fundamentale;

1. De ce ţinea Ceauşescu morţiş să meargă în direcţia Voineşti – Câmpulung?

2. De unde avea el, în acele condiţii, un milion de dolari?

Să le luăm pe rând.

Insistenţa lui Ceauşescu de a părăsi oraşul Târgovişte în direcţia Voineşti poate fi explicată printr-un detaliu de ordin militar. În 1989, după ce treceai de Inspectoratul Judeţean Pentru Protecţia Plantelor, la câteva sute de metri se făcea un drum pe dreapta. Acel drum ducea spre o pădure, la marginea Târgoviştei.

Acolo, în pădure, se afla un obiectiv militar de importanţă strategică: Punctul de C-omandă de Armată (PCA) pentru situaţii de război. El ţinea de Armata I şi acoperea toată zona de sud a României, de la Mehedinţi la Tulcea şi de la Giurgiu până pe crestele Munţilor Carpaţi.

Punctul de comandă – obiectiv strict secretavea toate capacităţile de funcţionare pe timp de război, inclusiv un centru de radiolocaţie şi un centru de comandă. Asta înseamnă că, teoretic, Nicolae Ceauşescu ar fi putut prelua conducerea Armatei I, care opera şi pe raza Capitalei.

Cu o condiţie: cei din unitatea respectivă să-l recunoască pe Ceauşescu, în continuare, drept comandant suprem! Practic, era o utopie, dat fiind că Bucureştiul avusese grijă să dea ordinele corespunzătoare, iar Televiziunea nu-l scotea pe fugar din „tiran” şi „dictator”. Chiar dacă miza pe nişte ofiţeri de încredere, Ceauşescu pierduse partida. Sprijinul din partea acelui punct de comandă era o utopie.

CEC-urile lui Rusu şi pachetul lui Decă

În privinţa promisiunilor financiare, lucrurile sunt clare: Ceauşescu nu mai avea bani nici să-şi cumpere o cămaşă (prin intermediar, desigur, căci el nu putea ieşi din cazarmă). De ultimele resurse se despărţise pe drumul spre Târgovişte. La Sălcuţa, în zona Titu-Boteni, unde aterizase cu elicopterul, a rămas fără cele şapte carnete CEC în valoare totală de 3,5 milioane de lei (echivalentul a 50 de autoturisme Dacia, la acea vreme). Carnetele, completate pe numele celor trei copii ai soţilor Ceauşescu – Valentin, Zoia şi Nicu – şi pe cel al unicului lor nepot (băiatul lui Valentin), se aflau într-o mapă de care avea grijă una dintre gărzile de corp, căpitanul Marian Rusu. După despărţirea de Rusu, mapa, cu CEC-uri cu tot, a rămas la Rusu.

Apoi, e misterul pachetului „voluminos şi greu” – după cum îşi amintesc martorii oculari – care a fost pus tot acolo, la Sălcuţa, în portbagajul Daciei conduse de doctorul Nicolae Decă. După 35 de kilometri, la Văcăreşti, Ceauşeştii s-au mutat în altă Dacie, dar pachetul a rămas în portbagajul lui Decă.

Şi atunci, de unde avea Ceauşescu atâţia bani, încât să promită milioane de dolari? Un mister pe care doctorul Decă l-ar putea elucida. Cu condiţia să povestească despre destinul său de american prosper, croit la scurtă vreme după Revoluţie…
––––––––
–––––

În cazarma de la Târgovişte, fostul dictator trecea prin momente de furie şi de umilinţă. Nicolae şi Elena Ceauşescu dormeau înghesuiţi într-un pat militar, de fier. Ei se mângâiau şi vorbeau în şoaptă.

În timp ce, la Bucureşti, un grup de „emanaţi” se instala la putere călcând pe cadavre, Ceauşeştii îşi continuau frământările în cazarma din Târgovişte. În clepsidra vieţii lor, nisipul se apropia de sfârşit.

Astăzi vom lăsa deoparte diversiunile menite să ducă la lichidarea subită, fără proces, a soţilor Ceauşescu. Vom selecta, în schimb, crâmpeie de viaţă surprinse de martorii oculari din cazarmă. Ce mâncau? Ce vorbeau ? Unde şi cum dormeau? Sunt întrebări care-şi vor găsi răspuns în rândurile de mai jos.

Doi într-un pat

Din seara zilei de 22 decembrie până în după-amiaza de 25 decembrie, soţii Ceauşescu au fost „cazaţi” într-o încăpere din Comandamentul UM 01417 Târgovişte, unitate de artilerie antiaeriană, condusă de colonelul Andrei Kemenici. Cazarma se afla lângă gara din Târgovişte, vizavi de Liceul de Petrol şi la mică distanţă de Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Miliţie + Securitate).

Doar de trei ori au fost scoşi Ceauşeştii din Comandament pentru a fi duşi în dispozitivul de luptă (câmpul din spatele cazărmii, întins până la şoseaua de centură, după care se află Combinatul de Oţeluri Speciale). Pe 23 decembrie au fost mutaţi într-un camion special, folosit ca punct de comandă mobil. Pe 24 şi pe 25, au fost „plimbaţi” cu TAB-ul.

În Comandament, Ceauşeştii locuiau într-o încăpere aproape pătrată (5,70 metri peretele exterior, 5,90 metri pereţii laterali), cu înălţimea de 4,00 metri. Camera avea două ferestre mari, înalte, cu grilaj de fier. Ferestrele erau acoperite cu pături, la fel ca în biroul comandantului, situat alături. Astfel, Nicolae şi Elena Ceauşescu nu puteau vedea ce se întâmplă în afara celor patru pereţi. În schimb, auzeau ce se scanda în stradă.

În cameră se aflau trei paturi militare, de fier, care în nopţile precedente, începând din 17 decembrie, serviseră drept „culcuş” pentru câţiva ofiţeri din conducerea unităţii. În seara de 22 decembrie, după aducerea dictatorilor în cazarmă, Elenei Ceauşescu i-a fost repartizat patul din partea dreaptă, de lângă peretele care despărţea camera de biroul comandantului Kemenici. Nicolae Ceauşescu a luat în primire patul din mijloc. După o vreme, cei doi şi-au rugat păzitorii să-i lase să stea împreună. Militarii au acceptat, iar Tovarăşa s-a mutat alături de Tovarăşul, în patul din mijloc. Din acel moment, cei doi nu au mai fost despărţiţi. S-au ghemuit unul lângă celălalt, îmbrăţişaţi, mângâindu-se şi vorbindu-şi în şoaptă.

Chiuveta din colţ

În partea dreaptă a camerei, aproape de uşă, se afla o sobă de teracotă. Soba – care mai există şi astăzi, într-o clădire părăsită – funcţiona pe gaze.Pe partea stângă a încăperii se aflau o chiuvetă izolată cu un paravan înalt, de plastic (lângă peretele dinspre hol), un birou cu patru scaune (la mijloc) şi un pat (la fereastră). Acest al treilea pat din cameră era folosit, pe rând sau simultan, de cei doi paznici din interior ai Ceauşeştilor: căpitanul Ion Boboc şi plutonierul Constantin Paise – unul din partea Armatei, celălalt de la Miliţie.

Afară, la uşă, stăteau de veghe locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa.
La intrarea în biroul-dormitor exista un paravan prevăzut cu o uşiţă pe partea dreaptă. Peste acel paravan se putea privi în cameră, dar intrarea era posibilă doar pe uşiţa dinspre sobă.

În încăpere nu exista televizor, dar prin perete se auzea, pierdut, sonorul televizorului din biroul colonelului Kemenici. Ceauşeştii nu puteau auzi cine şi ce vorbeşte la TVR, dar acel bâzâit le stârnea curiozitatea.„Am construit combinate, am achitat datoriile…”

Detalii despre viaţa din interior au fost oferite de căpitanul Ion Boboc, în cartea „Ceauşescu la Târgovişte” (autor Viorel Domenico).

„Încă de când am intrat cu ei în biroul în care aveau să-şi trăiască ultimele zile, am primit ordin să-i păzesc înăuntru, în încăpere, să nu-i las împreună, pentru a evita o eventuală sinucidere. Stoica păzea încăperea din afară, să nu intre careva”.

Le era foame. Le-am adus chiftele, ceai şi pâine neagră de la popotă. A gustat ceaiul şi l-a scuipat cu greaţă. A muşcat şi din chiftea, urmând acelaşi gest. «Ce-s astea?», a zis. «Aduceţi-i ceai neîndulcit şi pâine albă!», a zis ea. «N-avem. Asta e pâinea pe care o mâncăm noi», i-am răspuns”.

„L-am întrebat: «Ştiţi situaţia de la Timişoara?». El: «Nu am dat ordin să se tragă». Era nervos, agitat, ar fi vrut să continue fraza, a bâlbâit ceva, dar a intervenit ea: «Linişteşte-te,Nicule… Nu te mai agita». Îl lua în braţe, îl mângâia pe obraz, pe păr…”

„Ea: «Şi câte am făcut noi, Nicule, pentru ţară şi popor!… Am construit oraşe, combinate, am achitat datoriile externe… Şi acum să-şi bată joc de noi, să organizeze lovitura de stat… Dar lasă, o să vadă poporul că trădătorii vor răul ţării… Cum te cheamă? De unde eşti?». Nu i-am spus cum mă cheamă, i-am zis doar că sunt din Piteşti. «Şi nu-ţi place cum arată oraşul? Câte blocuri… Păi, aşa era pe timpul părinţilor tăi? Câte am făcut şi în Piteşti!…» «Poporul a construit totul», i-am răspuns. I-am cerut voie să-mi aprind o ţigară şi mi-a permis. De atunci, am fumat întruna şi nu-l deranja. De fapt, cred că nici nu observa”.

„Am greşit, nu trebuia să plec din comitetul central”

„Era ca un leu în cuşcă, se plimba de colo-colo, nervos, agitat, pe gânduri. Îl întreb: «De ce aţi plecat din Comitetul Central?». «Am greşit, nu trebuia să plec… Trebuia să rămân, să spun poporului…»

«Şi cum aţi plecat?» «A venit elicopterul şi am vrut să merg într-o întreprindere mare, la Republica, la 23 August… unde este o clasă muncitoare puternică, să-i pot aduna şi să le spun… Apoi ne-am îndreptat spre Dâmboviţa, la Târgovişte unde auzisem că e linişte… Dar am aterizat lângă Titu. Am luat de pe şosea o maşină roşie, apoi una albă şi am vrut să ajung la Combinat să le vorbesc muncitorilor…»”

„M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?”

Căpitanul Boboc îşi continuă povestirea. „Se făcuse miezul nopţii şi el mi-a cerut să le aduc un televizor. I-am spus că nu mai e program, că programul se întrerupe din ordinul dânsului la ora 22… I se făcuse foame. Mi-a cerut să-i aduc brânză dulce şi apă minerală. I-am spus că n-avem, iar el s-a înfuriat: «M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?! Sunt preşedintele României şi comandantul vostru suprem!» «Vă rog să mă înţelegeţi, nu avem în unitate brânză dulce şi nici în oraş n-am văzut aşa ceva. Şi nici apă minerală, iar apa plată e otrăvită de terorişti». «Cine sunt ăştia?» «Dacă nu ştiţi dumneavoastră, eu de unde să ştiu? Au tras în popor şi acum trag aici.

Noi suntem atacaţi şi ne apărăm». Afară se trăgea. Ceauşescu era înfricoşat. Zice: «Vreau să mă duceţi la Comitetul de Partid, la tovarăşul Găvănescu!» «Nu se poate acum, trebuie să vă asigur securitatea… N-auziţi ce-i afară?». Demonstranţii erau în stradă. Scandau «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!». S-a concentrat un moment şi a descifrat mesajul celor din stradă. Li s-au întunecat privirile şi lui, şi Elenei. Atunci, el şi-a recăpătat încrederea în mine, în Armată chiar”.

„Mă fixa cu nişte ochi înfiorători”

„El se frământa, se agita ca un turbat. Ea: «Nicule, linişteşte-te!… Hai să te culci, că e târziu…» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimbau câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord… Camera aceea îl sufoca. Era într-o stare de nedescris, ceva între aroganţă şi supunere, între putere şi neputinţă, între pisc şi prăpastie”.

„Ea era ca un cadavru. Aveam impresia că-i moartă”

„În noaptea de 23 spre 24 s-a tras puternic, îndeosebi în poziţie, în dispozitivul unde fuseserăm noi de cu ziuă. El n-avea stare. N-a pus geană pe geană. Se tot frământa şi se tot deplasa de colo-colo în încăperea strâmtă în care supravieţuiam. Ea, în schimb, mai aţipea. Stătea întinsă în pat şi o mai fura din când în când somnul. Era ca un cadavru. Dormea cu gura deschisă, cu mâinile pe burtă. Avea o piele uscată şi galbenă… Aveam impresia că-i moartă”.

Voia să-şi ia o cămaşă nouă

Pe 24 decembrie, trăirile căpitanului Boboc iau direcţii nedesluşite. „S-a pornit iar potopul de gloanţe. Prin geamul camerei în care ne aflam nu a trecut niciun glonţ. Deci, nu fuseserăm vizaţi. În acest timp, el s-a arătat foarte speriat. Intrase în panică. O sfeclise. «Ce e?» «Suntem atacaţi!» Cât s-a tras, au stat cuminţi ca nişte copii, căutând locuri mai ferite.

Simţeai în ei cum funcţionează instinctul de conservare, de apărare… După această furie războinică, au reînceput plimbările lui nervoase prin cameră. Nu erau trasee fără sens, ci erau gânduri transferate în mişcare. Dar cine să le descifreze când eu eram nedormit de o săptămână, lihnit de foamea pe care n-o mai simţeam, părăsit de şefi şi de subordonaţi, dezorientat şi fără informaţii, lăsat pradă pustiului de gânduri venite de peste tot, faţă în faţă cu cel mai pândit şi vânat om al acelor zile”.

Elena, deranjată de guiţatul porcilor

Căpitanul Boboc trece prin alte provocări care-l pun la încercare. „În acea cameră erau şi câteva cărţi pentru învăţământul politico-ideologic, necesare ofiţerilor care lucraseră acolo. El a luat o asemenea carte, a frunzărit-o câtva timp, incapabil să se oprească asupra unei pagini, apoi a trântit-o, oftând, de unde o luase. După un timp, în unitate s-a auzit guiţat de porci. Ea a întrebat: «Cine ţipă aşa?». «Se taie porci», i-am zis eu. «Păi, cum aşa?! Asta e neruşinare! Situaţia e asta care e şi voi tăiaţi porcii…» Am căutat s-o calmez, să-i explic că în unitate sunt sute de militari cărora trebuie să li se asigure hrana, că nu se fac chefuri, că în asemenea momente cazanul trupei trebuie să funcţioneze. A intervenit el, împăciuitor: «Uite ce e, te rog, du-te la comandantul unităţii, cere-i nişte bani să-mi cumpăr o cămaşă, că asta de pe mine e murdară… Şi spune-i că azi vreau să mănânc cu ofiţerii la popotă… Să le spun că ţara e trădată…»”.

Rugăminţile lui Ceauşescu au rămas fără rezultat. Căpitanul Boboc i le-a adus la cunoştinţă comandantului său, colonelul Kemenici, dar acesta nu a dat niciun răspuns.

Ceauşescu încerca să împrumute bani pentru a lua masa la popotă

GHEORGHE DINU

GHEORGHE DINU

O mărturie şocantă a fost făcută de locotenent-colonelul Gheorghe Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Dâmboviţa. Dinu mai deţinea o funcţie: aceea de adjunct al şefului Garnizoanei Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. În această calitate, Dinu se afla în cazarma UM 01417 din 17 decembrie, de când fusese dată alarma cu indicativul „Radu cel Frumos”.

Mărturia colonelului Gheorghe Dinu, plină de agramatisme, a fost făcută „la cald”, pe 28 decembrie 1989. „Din discuţiile purtate cu cei doi tirani, vipere îndreptate împotriva poporului, am concluzionat faptul, dealtfel lăsau impresia unor drogaţi, nu realiza nimic din cele ce se întâmpla – tot timpul profera insulte şi jigniri cum că am trădat cauza poporului, am încălcat jurământul militar, şi că vom da socoteală în faţa poporului şi clasei muncitoare. Faptul că nu realiza nimic este susţinut şi de faptul că la una din discuţiile purtate de către domnul Colonel Kemenici Andrei în prezenţa mea cu cei doi tirani, nr. 1 s-a adresat comandantului cu rugămintea să-l împrumute cu ceva bani ptr. a se înscrie la masă la popotă”.

Despre Ovidiu
Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins. (Plutarh)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: