Şi Ceauşescu, şi Iliescu se bazau pe Stănculescu! Ion Iliescu ţinea legătura personal cu cazarma de la Târgovişte deşi nu deţinea nicio funcţie în statul român. Ion Iliescu pentru revista VIP: „Ceausescu a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Elena Ceausescu era prietenă cu un frate mai tânăr de-al maică-mii.


În cursul zilei de 22 decembrie 1989, după ora 19.30, ofiţerii care-l păzeau pe Nicolae Ceauşescu la Târgovişte erau derutaţi de dubla recomandare făcută generalului Stănculescu. Ion Iliescu ţinea legătura personal cu cazarma de la Târgovişte, deşi nu deţinea nicio funcţie în statul român.

Seara de 22 decembrie 1989, cazarma UM 01417 Târgovişte. După instalarea soţilor Ceauşescu în clădirea Comandamentului, într-o încăpere aflată perete-n perete cu cea a colonelului Andrei Kemenici, comandantul unităţii, a început nebunia.

Kemenici a căutat să anunţe cât mai repede „la centru” că-i are în pază şi apărare pe Ceauşeşti. Dar conducerea de la Bucureşti era încă difuză, nu fusese clar conturată. De aceea, colonelul Kemenici a luat legătura cu generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I.

De la Voinea la Stănculescu

În cartea „Ceauşescu la Târgovişte” (autor Viorel Domenico), Andrei Kemenici explică mişcările făcute în acele momente. „Am apelat la şefii mei pe linie ierarhică. L-am sunat pe generalul Voinea, comandantul Armatei 1, şi i-am raportat situaţia celor doi. Când a auzit despre ce-i vorba, am fost oarecum repezit. L-am simţit pe omul care nu vrea să se implice într-o asemenea «afacere» şi mi-a dat numărul direct unde-l pot găsi pe Stănculescu. L-am sunat pe generalul Stănculescu, dar mi-a răspuns generalul Militaru! Nu i-am spus despre ce-i vorba şi l-am cerut pe Stănculescu. Acesta, calm, de parcă nu i-aş fi spus o noutate – dramatică pentru mine – mi-a zis: «Bine. Ţine-i acolo şi mai luăm legătura. Oricum, păstrează secretul absolut, să nu afle nimeni. Dar nimeni! Reţine-i cu orice risc!»”.

Ştafeta e preluată de Ion Ţecu, maior la UM 01417 şi mâna dreaptă a lui Kemenici în decembrie 1989. Cei doi se contrazic la amănunte, dar au un mesaj comun pe fondul problemei.

„După ce i-am adus pe Ceauşeşti în cazarmă, am sunat imediat la Bucureşti. Acolo nu vroiau să audă. Noi eram subordonaţi Armatei. Sunam la comandantul Armatei 1, generalul Voinea, care între timp a murit. Dar nu-l găseam pe Voinea, că era cu Petre Roman la Televiziune, când îl îmboldea Roman ce să spună la microfon. Noi nu ne-am uitat la televizor tot timpul, dar când am deschis, am văzut că e acolo. Cineva – generalul Popa, locţiitor – ne-a dat telefonul lui Stănculescu. Iar din momentul respectiv, numai Stănculescu a comunicat cu noi. De cele mai multe ori, dânsul ne suna. Erau telefoane operative”, ne-a declarat Ţecu.

Primul telefon al lui Ion Iliescu

Când ofiţerii de la Târgovişte au luat legătura cu generalul Stănculescu, ceasul arăta ora 19.30. Ceauşeştii se aflau în cazarmă de aproape o oră.

Kemenici continuă: „Nu după mult timp de la discuţia cu Stănculescu, când noi ne gândeam cum să organizăm dezinformarea, de la Bucureşti sună Ion Iliescu. Mă întreabă dacă e adevărat ce i-a zis Stănculescu şi-mi spune: «Îi ţineţi până trimitem noi pe cineva
să-i ia de acolo!». Mă gândeam că reţinerea asta ar putea dura câteva ore. Deci, păstrarea secretului, dezinformarea pe toate căile trebuia pusă în mişcare…”

În urma discuţiei cu Ion Iliescu, ofiţerii care-i aveau în grijă pe Ceauşeşti la Târgovişte (coloneii Andrei Kemenici şi Gheorghe Dinu, maiorii Ion Ţecu şi Ion Mareş, căpitanul Ion Boboc, locotenentul-major Iulian Stoica) au înţeles că omul de încredere, la Bucureşti, este generalul Victor Atanasie Stănculescu. Cu el trebuie să ţină legătura pentru a afla cum trebuie să procedeze în cazul celor doi „musafiri de lux”.

„Aveam datoria să-i apăr pe Ceauşeşti”

Colonelul Kemenici (devenit după Revoluţie general) spune că în acele momente era măcinat de nelinişti. „Cu numai câteva ore înainte, Ceauşescu avea toată puterea. Acum se afla în posesia noastră, fără să ştim dacă mai are sau nu puterea aceea fabuloasă, fără să ştim ce forţe i-au rămas fidele, ce structuri secrete îl mai susţin. Eram disperaţi, mai ales că oraşul vuia de manifestanţii care voiau să-l linşeze, pentru că Televiziunea şi Radioul anunţaseră deja că soţii Ceauşescu sunt arestaţi în Târgovişte. Revoluţionarii tatonau unităţile militare. De la Inspectoratul Ministerului de Interne, probabil, se scursese informaţia că «i-a preluat Kemenici»… Ne era o teamă cumplită de revoluţionari, mase de oameni dezlănţuiţi, înfierbântaţi, în fond bine intenţionaţi, dorind la nivel afectiv să scape de satrapi. Dar eu îi aveam în primire la modul concret, fizic. Eu nu puteam gândi la nivelul masei dezlănţuite. Aveam datoria să-i apăr pentru a-i preda noilor autorităţi”.

„Au ajuns, tovarăşe, la tine?”

Un moment critic a fost chiar în acea seară. „Eram sigur că reuşisem să îndepărtez pericolul asaltării unităţii de către revoluţionari, când primesc telefon de la colonelul Alexe, ofiţerul care preluase conducerea judeţului Dâmboviţa. Suna de la Palatul Administrativ. Discuţia s-a purtat cam aşa: «Au ajuns, tovarăşe, la tine?» «Cine?» «Ei, cine… Ştii tu cine…»

«N-a ajuns nimeni, tovarăşe…« «Măi Kemenici, nu te juca cu focul! Sunt întrebat de la Bucureşti, de la cel mai înalt nivel, şi nu ştiu ce să le spun.» «Cei de la Bucureşti să mă sune pe mine, că eu sunt comandantul Garnizoanei!» «Măi Kemenici, oi fi tu comandantul Garnizoanei, dar judeţul este condus de mine. Eu port întreaga răspundere. Tu spune-mi clar: este sau nu este la tine?» «Cine, dom’le?» «Tovarăşe Kemenici, vei plăti!». Această discuţie m-a bulversat. (…) Am mers mai departe pe cont propriu, executând ordinul primit de la Stănculescu: «Discreţie totală, răspunzi cu capul de ei!»”, povesteşte Kemenici.

„Eram disperaţi, mai ales că oraşul vuia de manifestanţii care voiau să-l linşeze pe dictatori.”
Andrei Kemenici
fost comandant UM 01417 Târgovişte

Al doilea telefon al lui Ion Iliescu

Pericolul cel mare abia se apropia. „După circa o jumătate de oră aflu că, incitate prin difuzoarele instalate în piaţa din faţa Palatului Administrativ, miile de manifestanţi strigau în cor: «Kemenici trădătorul!». Deci, Kemenici îl reţinuse pe Ceauşescu pentru a-l face scăpat. Nu trece mult timp şi aflu că manifestanţii din Piaţă au de gând să pornească spre unitate pentru a-l scoate pe Nicolae Ceauşescu din mâinile lui Kemenici. Atunci, disperat, am pus mâna pe telefon şi am sunat la Bucureşti. Mai întâi la generalul Voinea, care m-a repezit, aşa cum îi era lui firea.

Mi-a dat de înţeles că de această problemă se ocupă exclusiv Stănculescu. Până să formez numărul lui Stănculescu, mă trezesc sunat de Ion Iliescu. I-am spus că este pericol ca manifestanţii să intre în cazarmă şi l-am rugat să se comunice prin Televiziune că cei doi au fost reţinuţi de Armată şi se află sub pază sigură, undeva lângă Târgovişte, şi urmează să fie judecaţi pentru crimele comise. În acelaşi timp, i-am propus să ia legătura cu judeţul şi să-i angajeze pe noii conducători instalaţi la Palatul Administrativ în combaterea ideii că eu aş avea de gând să-i salvez pe Ceauşeşti. Mai mult, i-am sugerat ca prin Radio şi TV să se lanseze un apel de interzicere a intrării revoluţionarilor în cazărmile Armatei, atât timp cât Armata este de partea Revoluţiei, pentru că altfel militarii vor trage. Mi-a promis că mă va sprijini în acest sens”.

Kemenici evită să spună şi ce mesaj i-a transmis Ion Iliescu, care n-o fi sunat doar aşa, ca să-l întrebe de sănătate. Fostul colonel rememorează însă epilogul acelor întâmplări: „În eventualitatea că revoluţionerii din Târgovişte ar fi pornit spre cazarmă, am scos câteva televizoare pe ferestrele Comandamentului, în aşa fel încât să poată fi urmărit din stradă apelul care urma să fie transmis la sugestia mea. Mesajul meu a fost transmis prin TV cam după vreo jumătate de oră şi cred că s-a luat legătura şi cu Judeţul, întrucât manifestanţii au fost întorşi din drum”.

„Recurgeţi la metodă!”

Mai departe, colonelul Kemenici a rămas în legătură strânsă cu generalul Stănculescu. „L-am sunat iarăşi pe Stănculescu, raportându-i situaţia şi cerându-i expres să trimită urgent forţele necesare pentru a-i lua din unitate pe cei doi. Răspunsul acestuia a fost dezarmant pentru mine: «Blocaţi-i acolo! Răspunzi cu capul de ei. Îi aperi ca pe lumina ochilor şi ţii legătura cu mine. Ai grijă, răspunzi cu capul!». Înaintea acestei discuţii mai avusesem una cu Voinea. Comandantul Armatei I îmi spusese mult mai dur, mult mai tranşant, ţin minte vorbele lui cât voi trăi:

«Bă, colonele, tu nu înţelegi că eşti terminat?! Ori tu, ori el! Din Revoluţia asta nu scăpaţi amândoi! Bagă bine la cap: sau tu, sau el!». Legând cele două discuţii am înţeles despre ce e vorba şi i-am raportat lui Stănculescu: «Tovarăşe general, înainte de a muri ei, murim noi. Nu-i dăm decât morţi!». Iar el: «Da, dacă va fi cazul, recurgeţi la această metodă!». Pentru mine a fost foarte clar, a fost ordin: Ceauşeştii nu trebuie să fie răpiţi, nu trebuie să fie scoşi din unitate decât de către Stănculescu. Oricine altcineva dacă ar fi încercat, trebuia împiedicat”.

Kemenici pomeneşte de formula ce avea să devină obsesie în acele zile: „Recurgeţi la metodă!”. Altfel spus, lichidaţi-i pe Ceauşeşti! „Accidental”, fără procese sau alte „complicaţii”.

Cu cine „joacă” generalul Stănculescu?

Mesajele transmise de Ion Iliescu i-au bulversat pe ofiţerii din grupul de comandă de la Târgovişte. Noul favorit al structurilor de la Bucureşti (Armată, Televiziune, grupul staliniştilor lui Brucan) le cerea militarilor din Garnizoana Târgovişte să asculte ordinele generalului Stănculescu. Problema era că acelaşi îndemn venea şi de la Nicolae Ceauşescu!

Mărturia maiorului Ion Ţecu, confirmată de cea a maiorului Ion Mareş, reproduce clar reacţia fugarului când a aflat că ofiţerii ascultau comanda generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat General. „Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă», le-a spus Ceauşescu.

Ofiţerii simţeau că se învârteşte pământul cu ei. Ion Iliescu, prin telefon, şi Nicolae Ceauşescu, aflat faţă-n faţă cu ei, le spuneau acelaşi lucru: să aibă încredere în generalul Stănculescu! Atunci le-au încolţit în minte tot felul de bănuieli. Pentru cine „joacă” Stănculescu? Este de partea Revoluţiei sau a dictaturii? Cum poate fi „recomandat”, în acelaşi timp, şi de Ceauşescu, şi de cel care-i spune „tiran” lui Ceauşescu?

Ceauşescu către Elena: „Iliescu şi Militaru or să ne termine!” Ceausescu catre Elena: «Vezi? Ţi-am zis să-l termin şi tu ai zis că-i suficient să-l marginalizez!» Ăştia sunt trădători de neam şi ţară!


În cazarma din Târgovişte în care şi-au trăit ultimele trei zile, soţii Ceauşescu au fost intrigaţi când au aflat cine conduce România după fuga lor. Pentru Elena Ceauşescu, Mircea Dinescu era „poetul ăla dement“, iar Sergiu Nicolaescu – „un stricat, cu toate târfele prin patul lui“.

22 decembrie 1989. Cu cât înaintau în noapte, soţii Ceauşescu se obişnuiau cu condiţiile din cazarmă. Trecuseră aproape zece ore de la fuga cu elicopterul de pe sediul CC al PCR, din centrul Capitalei. Acum se aflau într-o încăpere pătrăţoasă, de şase metri pe şase, aşezată perete-n perete cu biroul colonelului Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 Târgovişte. În aceeaşi cazarmă mai funcţiona o unitate militară: UM 01378.

Oamenii din preajma Ceauşeştilor

Ceauşeştii erau înconjuraţi de câteva personaje cu care începuseră să se familiarizeze. În cameră cu ei se aflau, aproape tot timpul, plutonierul Constantin Paise (de la Miliţia rutieră) şi căpitanul Ion Boboc (de la UM 01378). La uşă, fugarii erau păziţi de locotenentul-major Iulian Stoica şi de un militar în termen (mai întâi soldatul Ioan Bumb, apoi de caporalul Dorian Dobriţa). Din când în când, Ceauşeştii mai dădeau cu ochii de maiorii Ion Ţecu (secretar de partid la UM 01417) şi Ion Mareş (secretar de partid la UM 01378), mai rar de coloneii Andrei Kemenici (comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte) şi Gheorghe Dinu (adjunctul comandantului Securităţii Dâmboviţa).

Acesta era noul univers al soţilor Nicolae Ceauşescu. Paise le era alături de la ora 14.50, de când îi luase cu maşina-radar de la Centrul pentru Protecţia Plantelor, împreună cu sergentul-major Ion Enache, şi îi ţinuse ascunşi în câmp, la Răţoaia. Boboc îi descoperise pe Ceauşeşti în sediul Miliţiei Târgovişte, în jurul orei 18.00. Şi Paise, şi Boboc veniseră în unitate la bordul maşinii Aro a Securităţii în care se mai aflau soţii Ceauşescu, maiorul Mareş şi, pe post de şofer, colonelul Dinu.

Miliţianul Paise, băgat în cazarmă de teama demonstranţilor

Distribuţia putea fi alta dacă nu exista insistenţa plutonierului Constantin Paise. Povesteşte maiorul – de atunci – Ion Mareş: „Când i-am băgat pe Ceauşeşti în Aro, ca să-i aduc de la Miliţie în cazarma Armatei, i-am aşezat pe bancheta din spate. Am vrut să-i încadrez cu doi ofiţeri de-ai noştri, de la Armată. L-am pus într-o parte pe căpitanul Ion Boboc, iar în cealaltă voiam să-l pun pe locotenentul-major Sorin Nica. Atunci, Paise a insistat să-l iau pe el, pentru că se obişnuise deja cu Ceauşeştii. M-am gândit că dacă nu-l iau, umple lumea şi vin demonstranţii şi ne termină la unitate. Atunci l-am dat jos pe Nica şi l-am pus pe Paise. Iar în faţă – eu în dreapta şi Dinu la volan»”.

Aşa a pătruns miliţianul Paise în unitatea militară. Avea haine albastre, de miliţian, dar fără epoleţi, pentru că şi-i smulsese mai devreme, pentru a nu fi linşat de mulţime.

Dinu, colonelul de Securitate, se afla în cazarmă din 17 decembrie. În calitate de conducător ad-hoc al Securităţii judeţene (în absenţa comandantului, el preluase comanda), odată cu instituirea alarmei de război „Radu cel Frumos”, Dinu devenea automat adjunct al şefului Garnizoanei Târgovişte. Aşa „s-a lipit”, pentru opt zile istorice, de biroul colonelului Kemenici, în „unitatea militară de la gară”.
„L-am lăsat să se plimbe prin toată lumea…”

În primele ore de protecţie/detenţie (nimeni nu ştia exact care era statutul lor), Ceauşeştii au încercat să se informeze despre situaţia de la Bucureşti. Au cerut să le fie adus un televizor, dar cererea le-a fost refuzată de comandantul unităţii.

Şi au început întrebările. Şi Nicolae, şi Elena erau firi iscoditoare. Povesteşte Ion Mareş: „În noaptea de 22 spre 23 decembrie au fost mai multe discuţii între soţii Ceauşescu. Se interesau despre cine conduce ţara. Nu ştiam. La un moment dat l-am văzut pe Ion Iliescu şi le-am spus şi lor. A fost singurul moment în care el s-a repezit la ea. A zis: «Vezi? Ţi-am zis să-l termin şi tu ai zis că-i suficient să-l marginalizez!». În rest, ea a condus toate discuţiile. Apoi, despre Militaru: «Agentul ăla KGB». Când a aflat de Sergiu Nicolaescu a rămas mască: «Ce mai vrea şi ăsta? L-am lăsat să se plimbe prin toată lumea…»”

„Ăsta-i agent KGB, e omul ruşilor!”

Caracterizările făcute de Ceauşeşti noilor conducători ai României au fost reproduse în detaliu de căpitanul Ion Boboc. Mărturia sa a fost publicată în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, autor Viorel Domenico. Dialogul dintre fostul dictator şi ofiţeri avea loc la puţin timp după ce se instalaseră cu toţii în dormitorul improvizat din Comandament.

„«Cine conduce acum?», a întrebat Ceauşescu. «Iliescu», i-am spus eu. «Cine?». «Iliescu». «Cine mai e şi ăsta». Nu-şi amintea. Rămăsese surprins. Intervine ea : «Cum, nu-l ştii pe Iliescu? Ăla…» Şi-a amintit: «A, ăla… Nu m-au lăsat să-l termin. Nici voi! (către Elena) Voi sunteţi vinovaţi. Nici acum nu m-aţi lăsat să-i destitui pe Milea şi pe Guşă. Ăştia sunt trădători de neam şi ţară! Trădătorii nu vor altceva decât să ne ia ungurii Transilvania şi să distrugă România, s-o arunce în mizerie…»”.

A doua zi, pe 23 decembrie, pe când era ascuns într-un camion militar (PCM – punctul de comandă mobil), în dispozitivul de luptă din spatele cazărmii, Ceauşescu se interesează din nou de noua conducere de la Bucureşti. Povesteşte căpitanul Ion Boboc: „După o perioadă de acalmie, el mi s-a adresat iarăşi: «Cine conduce Armata?». «Generalul Militaru». «Cine??? Păi, ăsta-i agent KGB, e omul ruşilor! Eu îl numisem ministru pe generalul Stănculescu… L-au terminat, săracul… L-au dat jos şi pe ăsta… Trădătorii!»”.

„Pe mâna cui a ajuns ţărişoara asta!…”

Momentul este descris, în detaliu, şi de alt participant la acele scene istorice, locotenentul-major Iulian Stoica. „Am mers la baterie, să le aduc ceva de mâncare, plus apă şi ceai de băut. Cred că am stat mai mult de o oră. Şi am căscat şi eu gura la televizor, era unul afară, scos şi pus pe nişte lăzi din astea mari. Era transmisie din Studioul 4 şi am văzut şi eu ce era pe acolo, cu Dinescu, care se perinda pe acolo, cu Sergiu Nicolaescu, era Iliescu prin mulţimea aia… Am văzut şi eu cine conduce ţara, ce mai e pe la Televiziune, am întrebat pe acolo ce s-a mai întâmplat. Când ajung la camion şi pun sticlele pe masă, au zis că am întârziat prea mult. «Ai auzit pe la radio sau la telvizor ce se întâmplă prin Bucureşti?», m-a întrebat el. «Au militarii şi ofiţerii lor un televizor scos afară şi am văzut mai multe persoane acolo, la televizor.

Ce m-a surprins e că scrie Studioul 4, are altă siglă, strigă unii la alţii pe acolo… E unul, poet, Mircea Dinescu…». Şi atunci începe ea: «Cine, poetul ăla? Ce să caute el acolo? E dement». Am amintit şi de Caramitru. Ea: «Au ajuns actorii să apară în public şi să spună… Şi ce spun? Spun despre noi?». Am evitat să le spun direct, aşa. «Şi cine mai e?». «E regizorul Sergiu Nicolaescu», zic, îl cunoşteam din filmele lui. Ea, pe un ton zeflemitor: «Uite, vezi cine a ajuns să ne… Şi zice ceva rău de noi?». Zic: «Da, dânsul zice de rău…». Se întoarce către Ceauşescu: «Ai văzut? I-am dat voie să plece, a avut paşaport să meargă în străinătate, a avut mână liberă de la noi… nenorocitul… nerecunoscătorul… un stricat! Cu toate târfele prin patul lui… Pe mâna cui a ajuns ţărişoara asta!…» Vorbea mai mult ea”.

„Uite, nenorocitul ăsta o să conducă!”

Pentru locotenentul-major Iulian Stoica, „interogatoriul” nu se încheiase. „«Şi cine mai e la televizor?», m-a întrebat ea. «Ion Iliescu», zic eu. Auzisem vag de el. Atunci s-a înfuriat tare el, s-a ridicat de pe băncuţă şi a făcut aşa la ea: «Tu nu m-ai lăsat, din cauza ta se întâmplă asta… Nu m-ai lăsat să-l termin, ai să vezi că ne termină el pe noi?». Cât era ea de băţoasă, la faza asta nu a mai reacţionat. Iar el, către mine: «Şi ce face, măi?».

«E în Studioul 4, acolo, dă dispoziţii». «Uite, uite, ăsta o să conducă, ăsta o să facă tot aşa. Nenorocitul ăsta împreună cu Militaru, pe care tot tu l-ai protejat…» «Nu l-am protejat eu, a avut o problemă cu una din fete, a fost bolnavă…» «Spion sovietic, spion sovietic dovedit. Tu i-ai pus… Din cauza ta, tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem, să-i terminăm. Ai să vezi că or să ne termine ăştia doi pe noi!»”.
„Ăştia doi” erau Ion Iliescu şi generalul Nicolae Militaru.

„Marcel”, misteriosul personaj care l-a doborât pe Ceauşescu

Mai mulţi martori-cheie ai evenimentelor din cazarma de la Târgovişte vorbesc despre o frază misterioasă rostită de Elena Ceauşescu în mai multe rânduri. „Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?”, i s-ar fi adresat „savanta” tovarăşului ei de viaţă şi de moarte.

Maiorul Ion Mareş, secretarul de partid al UM 01378, rememorează o discuţie purtată în biroul-dormitor al Ceauşeştilor, în seara de 22 decembrie. „Eram în cameră eu, Boboc şi Paise, plus Ceauşeştii. Am avut un dialog mai lung, iar spre sfârşit l-am întrebat: «De ce nu aţi rămas în Iran?». Iar el, revoltat: «Cum să rămân în Iran?! Aici este ţara mea!». S-a întors cu spatele la mine şi a început să discute încet cu Elena. Şuşoteau ceva greu de înţeles. Am auzit doar o întrebare a ei, adresată lui: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?». Cine-o fi Marcel şi ce-o fi făcut, Dumnezeu ştie!”, povesteşte Mareş.

Să fi fost Gogu Rădulescu?

Replica este confirmată de maiorul Iulian Ţecu, unul dintre ofiţerii care decideau în UM 01417. Locotenentul-major Iulian Stoica, unul dintre paznicii Ceauşeştilor în acele zile, oferă detalii. „Replica asta, «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?», a fost rostită de ea, adresându-se lui, chiar în data de 22, pe la şapte şi jumătate seara, cam la o oră după ce au foşti aduşi. Erau în încăpere cu Mareş, Ţecu, Dinu, Paise, Boboc. Când a făcut afirmaţia asta, ea era în picioare.

El se afla jos, pe scaun. Ea s-a apropiat de el şi atât i-a zis, scurt, aşa: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?». Şi el a dat din cap. Am înţeles tâlcul acestei discuţii după vreo doi ani… Mareş a prins figura asta şi a ţinut-o minte… Şi tot ne întrebam, după ce s-a terminat acolo totul, până când am aflat de la Mareş şi de la Ţecu. Că desluşiseră povestea, pe acolo, pe la Bucureşti… Au aflat care a fost întreaga enigmă. În opinia lor, Marcel ar fi fost Gogu Rădulescu. Acesta, împreună cu un grup din jurul lui, ar fi insistat pe lângă Ceauşescu să facă mitingul din 21 decembrie, care avea să-i fie fatal. «Marcel» spera, probabil, că lucrurile o vor lua razna şi că se ridică şi Bucureştiul, după Timişoara. La asta se referea Elena Ceauşescu”.

Varianta Gorbaciov

Iulian Stoica spune că „Marcel” a mai fost invocat şi pe 23 decembrie, când Ceauşeştii erau duşi în spatele cazărmii, în punctul de comandă mobil. „Au discutat şi pe 23 ceva despre chestia asta cu Marcel, dar nici acolo nu mi-a fost clar, să fiu eu sigur astăzi că e vorba despre Gogu Rădulescu. Îşi reproşau greşeala făcută, de a avea încredere în «Marcel». Şi vorbeau despre amestecul străin, îl plasau pe Marcel în contextul intervenţiei străine”.

Acelaşi Iulian Stoica declara, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Unii au spus că Marcel ar fi fost Mihail Gorbaciov…” Greu de crezut că la Gorbaciov se refereau Ceauşeştii. În schimb, varianta Gogu Rădulescu pare plauzibilă.

Vechi agent sovietic

Până la 22 decembrie 1989, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a fost membru în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR (vestitul CPEx), deţinând funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi preşedinte al Curţii de Control Financiar. La Revoluţie avea 75 de ani. Comunist ilegalist din 1933, a urcat în ierarhia de partid graţie legăturilor sale speciale cu Moscova. Soţia sa a fost colonel NKVD (strămoşul KGB). De altfel, în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989, Ceauşescu şi alţi membri ai CPEx îl bănuiau pe Gogu Rădulescu că e agent sovietic.

Ceauşescu încerca să-şi mituiască paznicii – un milion de dolari – Mi-era frică să nu mă hipnotizeze – Elena Ceauşescu a zis: «Lasă-l, dragă, în pace, nu vezi că e sluga lui Iliescu?» Punctul de C-omandă de Armată (PCA). Ceauşescu voia să împrumute bani pentru o cămaşă. Ce mâncau? Ce vorbeau ? Unde şi cum dormeau?


În cazarma de la Târgovişte, dictatorul i-a promis căpitanului Boboc „bani şi grade“, iar locotenentului-major Stoica – „un milion de dolari“. Dictatorul fugar se gândea la o evadare, pentru a pleca spre Voineşti, în zona unui punct de comandă. El spera că, astfel, va contracara lovitura militară de la Bucureşti.

La mitingul din 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu le promitea românilor câte o sută de lei în plus la pensie. În următoarele trei zile, oferta sa a crescut până la un milion de dolari. Dar nu era valabilă pentru toată lumea, ci doar pentru militarii care-l păzeau în cazarma de la Târgovişte! Miza era salvarea cuplului dictatorial.

Mirajul milionului de dolari

După fuga din Bucureşti, soţii Ceauşescu au ajuns la mâna unor civili şi militari. În ultimele trei zile de viaţă, ei au încercat să-i mituiască pe unii dintre aceştia. Sau, mai degrabă, să le facă promisiuni de mituire, dat fiind că nu aveau bani asupra lor.

Ajunşi în cazarma UM 01417 din Târgovişte în seara zilei de 22 decembrie, la ora 18.35, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost daţi, spre pază, în grija câtorva ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În camera-dormitor, ei erau vegheaţi de căpitanul Ion Boboc şi de un plutonier de Miliţie, Constantin Paise, cel care-i însoţise şi în câmp, la Răţoaia.

La uşă, pe hol, păzeau locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa. Mai venea în contact cu Ceauşeştii, deseori, maiorul Ion Ţecu. Mai rar, în camera dictatorilor apăreau colonelul Andrei Kemenici (comandantul unităţii), maiorul Ion Mareş şi reprezentantul Securităţii, locotenent-colonelul Gheorghe Dinu.

Acestea sunt cele opt personaje cu care dictatorul-fugar şi soţia sa şi-au împărţit cele aproape trei zile de trai în cazarmă. Lor li s-au adăugat, temporar, alţi câţiva militari în cele trei ieşiri din clădirea Comandamentului – una cu camionul special (amenajat ca punct de comandă mobil), două cu TAB-ul.

Dintre toate aceste personaje, două au povestit despre încercările lui Ceauşescu de a le cumpăra bunăvoinţa cu mulţi bani. E vorba despre căpitanul Ion Boboc, cel care stătea în camera dictatorilor, şi de locotenentul-major Iulian Stoica, paznicul de la uşă. Boboc vorbeşte despre „bani şi grade”, Stoica pronunţă şi o sumă: un milion de dolari.

„Îţi dau bani, grade, ce vrei!”

În cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”, căpitanul Ion Boboc povesteşte un episod derulat după miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie. Era prima noapte de cazarmă a lui Ceauşescu, în calitate de preşedinte-fugar, după ce în noaptea precedentă dormise – iepureşte, e drept – în sediul CC al PCR.

„Se frământa, se agita ca un turbat. Ea îi zicea: «Nicule, linişteşte-te!… Hai să te culci, că e târziu…» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimba câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord… A revenit lângă mine, în faţa mea: «Puteţi asigura un blindat cu care să ne deplasăm în zona Voineşti-Câmpulung, să merg la o casă de oameni?» «Nu sunteţi încă în siguranţă, oamenii v-au urmărit şi vă urmăresc…» M-a bătut pe umăr şi mi-a şoptit, parcă ferindu-se de Elena: «Îţi dau bani, grade, ce vrei!» «Pe unde să plecăm? Suntem înconjuraţi de demonstranţi şi terorişti care atâta aşteaptă: să se convingă că sunteţi aici.» «Ştiu eu…» «Să se mai liniştească vacarmul de afară şi plecăm», l-am amăgit eu”.

Pe Aceeaşi TemăTancuri pregătite pentru aducerea lui Ceauşescu la Bucureşti Operaţiunea „Insulină pentru Ceauşescu“ Militaru plănuise să extermine întreaga USLA!„Am rămas în cameră numai eu cu cei doi”

Locotenentul-major Iulian Stoica a depus mărturie în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Mai întâi, el a explicat contextul în care a rămas singur în cameră cu soţii Ceauşescu.

„În dimineaţa zilei de 24 decembrie, pe la ora 10.00-10.30, a fost incidentul acela cu căpitanul Boboc. Ceauşescu a vrut să dea jos pătura din geam, să se adreseze mulţimii de pe bulevard, iar Boboc l-a placat şi l-a tras în jos. În cădere, Ceauşescu s-a lovit, îi curgea sânge din nas. Eu am auzit altercaţia şi am deschis uşa, aveam o puşcă-mitralieră cu încărcător-tambur. Căpitanul Boboc era extrem de nervos şi schimbat la faţă. Elena Ceauşescu ţipa că Boboc l-a lovit pe comandantul suprem şi să vină cineva acolo. L-am chemat pe domnul colonel Kemenici şi Ceauşescu i-a spus că a fost bruscat, că el a vrut să vorbească poporului. Căpitanul Boboc a spus că nu mai rezistă şi că vrea să fie schimbat. Atunci domnul Kemenici mi-a ordonat să rămân eu în interior, iar căpitanul Boboc să iasă afară, în locul meu. Ceauşescu a zis să fie judecat şi condamnat pentru că l-a lovit pe comandantul suprem. Au ieşit şi Kemenici, şi Boboc, şi am rămas în cameră numai eu cu cei doi”.

„Băieţică, ai un milion de dolari!”

În mod normal, în cameră trebuia să fie şi Constantin Paise, plutonierul de Miliţie care „se lipise” de Ceauşeşti. În momentul incidentului dintre Boboc şi dictatorul fugar, Paise nu se afla însă acolo. Ieşise să facă rost de mâncare, de la popotă, şi avea să se întoarcă după o jumătate de oră.

Locotenentul-major Iulian Stoica povesteşte ce s-a întâmplat între el şi soţii Ceauşescu, când, pentru prima dată, s-au trezit singuri – doar ei trei – în încăpere.

„La intrarea în birou era un mic ţarc şi acolo era un scaun. Am simţit nevoia să stau puţin pe scaun. Ceauşescu se plimba agitat şi la un moment dat a venit spre mine, mi-a pus mâna pe epoletul drept şi a zis: «Băieţică, ai un milion de dolari şi orice grad şi funcţie în Armata română dacă mă scoţi de aici şi mă duci în zona Voineşti!». I-am răspuns că nu are nicio şansă. La care Elena Ceauşescu a zis: «Lasă-l, dragă, în pace, nu vezi că e sluga lui Iliescu?». În acel moment eu nici nu ştiam cine este Iliescu, pentru că nu a existat aprobare pentru acces la radio sau la televizor”.

Ceauşescu voia să ajungă la un punct de comandă secret al Armatei!

În legătură cu banii vehiculaţi de Ceauşescu, se ridică două întrebări fundamentale;

1. De ce ţinea Ceauşescu morţiş să meargă în direcţia Voineşti – Câmpulung?

2. De unde avea el, în acele condiţii, un milion de dolari?

Să le luăm pe rând.

Insistenţa lui Ceauşescu de a părăsi oraşul Târgovişte în direcţia Voineşti poate fi explicată printr-un detaliu de ordin militar. În 1989, după ce treceai de Inspectoratul Judeţean Pentru Protecţia Plantelor, la câteva sute de metri se făcea un drum pe dreapta. Acel drum ducea spre o pădure, la marginea Târgoviştei.

Acolo, în pădure, se afla un obiectiv militar de importanţă strategică: Punctul de C-omandă de Armată (PCA) pentru situaţii de război. El ţinea de Armata I şi acoperea toată zona de sud a României, de la Mehedinţi la Tulcea şi de la Giurgiu până pe crestele Munţilor Carpaţi.

Punctul de comandă – obiectiv strict secretavea toate capacităţile de funcţionare pe timp de război, inclusiv un centru de radiolocaţie şi un centru de comandă. Asta înseamnă că, teoretic, Nicolae Ceauşescu ar fi putut prelua conducerea Armatei I, care opera şi pe raza Capitalei.

Cu o condiţie: cei din unitatea respectivă să-l recunoască pe Ceauşescu, în continuare, drept comandant suprem! Practic, era o utopie, dat fiind că Bucureştiul avusese grijă să dea ordinele corespunzătoare, iar Televiziunea nu-l scotea pe fugar din „tiran” şi „dictator”. Chiar dacă miza pe nişte ofiţeri de încredere, Ceauşescu pierduse partida. Sprijinul din partea acelui punct de comandă era o utopie.

CEC-urile lui Rusu şi pachetul lui Decă

În privinţa promisiunilor financiare, lucrurile sunt clare: Ceauşescu nu mai avea bani nici să-şi cumpere o cămaşă (prin intermediar, desigur, căci el nu putea ieşi din cazarmă). De ultimele resurse se despărţise pe drumul spre Târgovişte. La Sălcuţa, în zona Titu-Boteni, unde aterizase cu elicopterul, a rămas fără cele şapte carnete CEC în valoare totală de 3,5 milioane de lei (echivalentul a 50 de autoturisme Dacia, la acea vreme). Carnetele, completate pe numele celor trei copii ai soţilor Ceauşescu – Valentin, Zoia şi Nicu – şi pe cel al unicului lor nepot (băiatul lui Valentin), se aflau într-o mapă de care avea grijă una dintre gărzile de corp, căpitanul Marian Rusu. După despărţirea de Rusu, mapa, cu CEC-uri cu tot, a rămas la Rusu.

Apoi, e misterul pachetului „voluminos şi greu” – după cum îşi amintesc martorii oculari – care a fost pus tot acolo, la Sălcuţa, în portbagajul Daciei conduse de doctorul Nicolae Decă. După 35 de kilometri, la Văcăreşti, Ceauşeştii s-au mutat în altă Dacie, dar pachetul a rămas în portbagajul lui Decă.

Şi atunci, de unde avea Ceauşescu atâţia bani, încât să promită milioane de dolari? Un mister pe care doctorul Decă l-ar putea elucida. Cu condiţia să povestească despre destinul său de american prosper, croit la scurtă vreme după Revoluţie…
––––––––
–––––

În cazarma de la Târgovişte, fostul dictator trecea prin momente de furie şi de umilinţă. Nicolae şi Elena Ceauşescu dormeau înghesuiţi într-un pat militar, de fier. Ei se mângâiau şi vorbeau în şoaptă.

În timp ce, la Bucureşti, un grup de „emanaţi” se instala la putere călcând pe cadavre, Ceauşeştii îşi continuau frământările în cazarma din Târgovişte. În clepsidra vieţii lor, nisipul se apropia de sfârşit.

Astăzi vom lăsa deoparte diversiunile menite să ducă la lichidarea subită, fără proces, a soţilor Ceauşescu. Vom selecta, în schimb, crâmpeie de viaţă surprinse de martorii oculari din cazarmă. Ce mâncau? Ce vorbeau ? Unde şi cum dormeau? Sunt întrebări care-şi vor găsi răspuns în rândurile de mai jos.

Doi într-un pat

Din seara zilei de 22 decembrie până în după-amiaza de 25 decembrie, soţii Ceauşescu au fost „cazaţi” într-o încăpere din Comandamentul UM 01417 Târgovişte, unitate de artilerie antiaeriană, condusă de colonelul Andrei Kemenici. Cazarma se afla lângă gara din Târgovişte, vizavi de Liceul de Petrol şi la mică distanţă de Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Miliţie + Securitate).

Doar de trei ori au fost scoşi Ceauşeştii din Comandament pentru a fi duşi în dispozitivul de luptă (câmpul din spatele cazărmii, întins până la şoseaua de centură, după care se află Combinatul de Oţeluri Speciale). Pe 23 decembrie au fost mutaţi într-un camion special, folosit ca punct de comandă mobil. Pe 24 şi pe 25, au fost „plimbaţi” cu TAB-ul.

În Comandament, Ceauşeştii locuiau într-o încăpere aproape pătrată (5,70 metri peretele exterior, 5,90 metri pereţii laterali), cu înălţimea de 4,00 metri. Camera avea două ferestre mari, înalte, cu grilaj de fier. Ferestrele erau acoperite cu pături, la fel ca în biroul comandantului, situat alături. Astfel, Nicolae şi Elena Ceauşescu nu puteau vedea ce se întâmplă în afara celor patru pereţi. În schimb, auzeau ce se scanda în stradă.

În cameră se aflau trei paturi militare, de fier, care în nopţile precedente, începând din 17 decembrie, serviseră drept „culcuş” pentru câţiva ofiţeri din conducerea unităţii. În seara de 22 decembrie, după aducerea dictatorilor în cazarmă, Elenei Ceauşescu i-a fost repartizat patul din partea dreaptă, de lângă peretele care despărţea camera de biroul comandantului Kemenici. Nicolae Ceauşescu a luat în primire patul din mijloc. După o vreme, cei doi şi-au rugat păzitorii să-i lase să stea împreună. Militarii au acceptat, iar Tovarăşa s-a mutat alături de Tovarăşul, în patul din mijloc. Din acel moment, cei doi nu au mai fost despărţiţi. S-au ghemuit unul lângă celălalt, îmbrăţişaţi, mângâindu-se şi vorbindu-şi în şoaptă.

Chiuveta din colţ

În partea dreaptă a camerei, aproape de uşă, se afla o sobă de teracotă. Soba – care mai există şi astăzi, într-o clădire părăsită – funcţiona pe gaze.Pe partea stângă a încăperii se aflau o chiuvetă izolată cu un paravan înalt, de plastic (lângă peretele dinspre hol), un birou cu patru scaune (la mijloc) şi un pat (la fereastră). Acest al treilea pat din cameră era folosit, pe rând sau simultan, de cei doi paznici din interior ai Ceauşeştilor: căpitanul Ion Boboc şi plutonierul Constantin Paise – unul din partea Armatei, celălalt de la Miliţie.

Afară, la uşă, stăteau de veghe locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa.
La intrarea în biroul-dormitor exista un paravan prevăzut cu o uşiţă pe partea dreaptă. Peste acel paravan se putea privi în cameră, dar intrarea era posibilă doar pe uşiţa dinspre sobă.

În încăpere nu exista televizor, dar prin perete se auzea, pierdut, sonorul televizorului din biroul colonelului Kemenici. Ceauşeştii nu puteau auzi cine şi ce vorbeşte la TVR, dar acel bâzâit le stârnea curiozitatea.„Am construit combinate, am achitat datoriile…”

Detalii despre viaţa din interior au fost oferite de căpitanul Ion Boboc, în cartea „Ceauşescu la Târgovişte” (autor Viorel Domenico).

„Încă de când am intrat cu ei în biroul în care aveau să-şi trăiască ultimele zile, am primit ordin să-i păzesc înăuntru, în încăpere, să nu-i las împreună, pentru a evita o eventuală sinucidere. Stoica păzea încăperea din afară, să nu intre careva”.

Le era foame. Le-am adus chiftele, ceai şi pâine neagră de la popotă. A gustat ceaiul şi l-a scuipat cu greaţă. A muşcat şi din chiftea, urmând acelaşi gest. «Ce-s astea?», a zis. «Aduceţi-i ceai neîndulcit şi pâine albă!», a zis ea. «N-avem. Asta e pâinea pe care o mâncăm noi», i-am răspuns”.

„L-am întrebat: «Ştiţi situaţia de la Timişoara?». El: «Nu am dat ordin să se tragă». Era nervos, agitat, ar fi vrut să continue fraza, a bâlbâit ceva, dar a intervenit ea: «Linişteşte-te,Nicule… Nu te mai agita». Îl lua în braţe, îl mângâia pe obraz, pe păr…”

„Ea: «Şi câte am făcut noi, Nicule, pentru ţară şi popor!… Am construit oraşe, combinate, am achitat datoriile externe… Şi acum să-şi bată joc de noi, să organizeze lovitura de stat… Dar lasă, o să vadă poporul că trădătorii vor răul ţării… Cum te cheamă? De unde eşti?». Nu i-am spus cum mă cheamă, i-am zis doar că sunt din Piteşti. «Şi nu-ţi place cum arată oraşul? Câte blocuri… Păi, aşa era pe timpul părinţilor tăi? Câte am făcut şi în Piteşti!…» «Poporul a construit totul», i-am răspuns. I-am cerut voie să-mi aprind o ţigară şi mi-a permis. De atunci, am fumat întruna şi nu-l deranja. De fapt, cred că nici nu observa”.

„Am greşit, nu trebuia să plec din comitetul central”

„Era ca un leu în cuşcă, se plimba de colo-colo, nervos, agitat, pe gânduri. Îl întreb: «De ce aţi plecat din Comitetul Central?». «Am greşit, nu trebuia să plec… Trebuia să rămân, să spun poporului…»

«Şi cum aţi plecat?» «A venit elicopterul şi am vrut să merg într-o întreprindere mare, la Republica, la 23 August… unde este o clasă muncitoare puternică, să-i pot aduna şi să le spun… Apoi ne-am îndreptat spre Dâmboviţa, la Târgovişte unde auzisem că e linişte… Dar am aterizat lângă Titu. Am luat de pe şosea o maşină roşie, apoi una albă şi am vrut să ajung la Combinat să le vorbesc muncitorilor…»”

„M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?”

Căpitanul Boboc îşi continuă povestirea. „Se făcuse miezul nopţii şi el mi-a cerut să le aduc un televizor. I-am spus că nu mai e program, că programul se întrerupe din ordinul dânsului la ora 22… I se făcuse foame. Mi-a cerut să-i aduc brânză dulce şi apă minerală. I-am spus că n-avem, iar el s-a înfuriat: «M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?! Sunt preşedintele României şi comandantul vostru suprem!» «Vă rog să mă înţelegeţi, nu avem în unitate brânză dulce şi nici în oraş n-am văzut aşa ceva. Şi nici apă minerală, iar apa plată e otrăvită de terorişti». «Cine sunt ăştia?» «Dacă nu ştiţi dumneavoastră, eu de unde să ştiu? Au tras în popor şi acum trag aici.

Noi suntem atacaţi şi ne apărăm». Afară se trăgea. Ceauşescu era înfricoşat. Zice: «Vreau să mă duceţi la Comitetul de Partid, la tovarăşul Găvănescu!» «Nu se poate acum, trebuie să vă asigur securitatea… N-auziţi ce-i afară?». Demonstranţii erau în stradă. Scandau «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!». S-a concentrat un moment şi a descifrat mesajul celor din stradă. Li s-au întunecat privirile şi lui, şi Elenei. Atunci, el şi-a recăpătat încrederea în mine, în Armată chiar”.

„Mă fixa cu nişte ochi înfiorători”

„El se frământa, se agita ca un turbat. Ea: «Nicule, linişteşte-te!… Hai să te culci, că e târziu…» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimbau câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord… Camera aceea îl sufoca. Era într-o stare de nedescris, ceva între aroganţă şi supunere, între putere şi neputinţă, între pisc şi prăpastie”.

„Ea era ca un cadavru. Aveam impresia că-i moartă”

„În noaptea de 23 spre 24 s-a tras puternic, îndeosebi în poziţie, în dispozitivul unde fuseserăm noi de cu ziuă. El n-avea stare. N-a pus geană pe geană. Se tot frământa şi se tot deplasa de colo-colo în încăperea strâmtă în care supravieţuiam. Ea, în schimb, mai aţipea. Stătea întinsă în pat şi o mai fura din când în când somnul. Era ca un cadavru. Dormea cu gura deschisă, cu mâinile pe burtă. Avea o piele uscată şi galbenă… Aveam impresia că-i moartă”.

Voia să-şi ia o cămaşă nouă

Pe 24 decembrie, trăirile căpitanului Boboc iau direcţii nedesluşite. „S-a pornit iar potopul de gloanţe. Prin geamul camerei în care ne aflam nu a trecut niciun glonţ. Deci, nu fuseserăm vizaţi. În acest timp, el s-a arătat foarte speriat. Intrase în panică. O sfeclise. «Ce e?» «Suntem atacaţi!» Cât s-a tras, au stat cuminţi ca nişte copii, căutând locuri mai ferite.

Simţeai în ei cum funcţionează instinctul de conservare, de apărare… După această furie războinică, au reînceput plimbările lui nervoase prin cameră. Nu erau trasee fără sens, ci erau gânduri transferate în mişcare. Dar cine să le descifreze când eu eram nedormit de o săptămână, lihnit de foamea pe care n-o mai simţeam, părăsit de şefi şi de subordonaţi, dezorientat şi fără informaţii, lăsat pradă pustiului de gânduri venite de peste tot, faţă în faţă cu cel mai pândit şi vânat om al acelor zile”.

Elena, deranjată de guiţatul porcilor

Căpitanul Boboc trece prin alte provocări care-l pun la încercare. „În acea cameră erau şi câteva cărţi pentru învăţământul politico-ideologic, necesare ofiţerilor care lucraseră acolo. El a luat o asemenea carte, a frunzărit-o câtva timp, incapabil să se oprească asupra unei pagini, apoi a trântit-o, oftând, de unde o luase. După un timp, în unitate s-a auzit guiţat de porci. Ea a întrebat: «Cine ţipă aşa?». «Se taie porci», i-am zis eu. «Păi, cum aşa?! Asta e neruşinare! Situaţia e asta care e şi voi tăiaţi porcii…» Am căutat s-o calmez, să-i explic că în unitate sunt sute de militari cărora trebuie să li se asigure hrana, că nu se fac chefuri, că în asemenea momente cazanul trupei trebuie să funcţioneze. A intervenit el, împăciuitor: «Uite ce e, te rog, du-te la comandantul unităţii, cere-i nişte bani să-mi cumpăr o cămaşă, că asta de pe mine e murdară… Şi spune-i că azi vreau să mănânc cu ofiţerii la popotă… Să le spun că ţara e trădată…»”.

Rugăminţile lui Ceauşescu au rămas fără rezultat. Căpitanul Boboc i le-a adus la cunoştinţă comandantului său, colonelul Kemenici, dar acesta nu a dat niciun răspuns.

Ceauşescu încerca să împrumute bani pentru a lua masa la popotă

GHEORGHE DINU

GHEORGHE DINU

O mărturie şocantă a fost făcută de locotenent-colonelul Gheorghe Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Dâmboviţa. Dinu mai deţinea o funcţie: aceea de adjunct al şefului Garnizoanei Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. În această calitate, Dinu se afla în cazarma UM 01417 din 17 decembrie, de când fusese dată alarma cu indicativul „Radu cel Frumos”.

Mărturia colonelului Gheorghe Dinu, plină de agramatisme, a fost făcută „la cald”, pe 28 decembrie 1989. „Din discuţiile purtate cu cei doi tirani, vipere îndreptate împotriva poporului, am concluzionat faptul, dealtfel lăsau impresia unor drogaţi, nu realiza nimic din cele ce se întâmpla – tot timpul profera insulte şi jigniri cum că am trădat cauza poporului, am încălcat jurământul militar, şi că vom da socoteală în faţa poporului şi clasei muncitoare. Faptul că nu realiza nimic este susţinut şi de faptul că la una din discuţiile purtate de către domnul Colonel Kemenici Andrei în prezenţa mea cu cei doi tirani, nr. 1 s-a adresat comandantului cu rugămintea să-l împrumute cu ceva bani ptr. a se înscrie la masă la popotă”.

Tancuri pregătite pentru aducerea lui Ceauşescu la Bucureşti – Victor Stănculescu îl presa pe Andrei Kemenici să „recurgă la metodă”


Pe 24 decembrie 1989, la UM 01417 Târgovişte s-au petrecut evenimente care puteau duce la mari vărsări de sânge şi la măcelărirea dictatorilor cu o zi mai devreme. Speriat de ordinele pe care le primeşte, colonelul Andrei Kemenici a fost la un pas de a declanşa un marş spre Capitală, cu o coloană de tancuri şi cu Ceauşeştii la bord.

Asaltat cu diversiuni teroriste şi cu telefoane de ameninţare, comandantul Garnizoanei Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici, a dat semne că scapă situaţia de sub control. Încă de la venirea Ceauşeştilor în unitate, Kemenici a dat ordine contradictorii şi a ripostat cu foc năprasnic în urma unor diversiuni din exterior.

La 24 decembrie 1989, deciziile lui Kemenici au fost luate în disperare de cauză. Ba a dispărut aproape o oră din punctul de comandă, ba a ordonat să plece cu Ceauşeştii spre Bucureşti. Şi asta, în condiţiile în care generalul Victor Stănculescu îl presa să „recurgă la metodă” şi să scape de Ceauşeşti.

Mobilizare ca la război

În Jurnalul de luptă al UM 01417, reprodus de Viorel Domenico în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, a apărut o însemnare care te face să crezi că unitatea lui Kemenici pleca la război. Un ordin de pregătire în cel mai mic amănunt a tehnicii, a muniţiei, dar şi a hranei destinate trupelor. Cităm din „Jurnalul acţiunilor de luptă”, referitor la ce s-a întâmplat puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 decembrie.

„Începând cu ora 00.15 s-a executat completarea plinurilor cu combustibil lichid la întreaga tehnică de auto şi tractoare, tancuri şi autotunuri, aflată în dispozitivul de apărare al cazărmii. S-a alimentat cu aproximativ 7,5 tone de carburanţi. De asemenea, a fost ridicată din depozit şi îmbarcată în autocamioane hrana rece pentru o zi de luptă”.

Ordinul dat de Kemenici pentru toată această mobilizare era de deplasare în coloană, cu blindate, către Bucureşti. Înainte de a se forma coloana, Kemenici s-a sfătuit cu colonelul Mutu, comandantul echipajelor de tancuri de la Teiş. Coloana care ar fi urmat să se deplaseze spre Capitală trebuia să aibă în componenţă 16 tancuri. Acestea urmau să însoţească transportoarele blindate (TAB-urile) în care se aflau Ceauşeştii, însoţitorii lor şi ofiţerii de comandă.

„Îi ducem la Bucureşti!”

Care a fost motivul pentru care Kemenici a luat decizia de a pleca spre Bucureşti? Totul a plecat de la un nou telefon de ameninţare. Cei prezenţi în acele momente în apropierea comandantului UM 01417 spun că acesta aproape că şi-a pierdut controlul.

Iată ce nota în memoriile sale maiorul Ion Mareş, unul din ofiţerii care participau activ la sistemul de apărare a unităţii: „La 24 decembrie, în jur de 19.00-19.30, după ce am terminat raportul privind acţiunile la care participasem, unul dintre telefoane a sunat strident. În birou eram tot «statul major» al operaţiunii Târgovişte. A răspuns domnul colonel Kemenici. Deodată s-a schimbat la faţă. A închis telefonul şi a rămas puţin pe gânduri, după care a spus: «Ne aşteaptă o nouă noapte grea. Trebuie să facem ceva». Eu l-am întrebat: «Dar ce s-a întâmplat?». S-a uitat lung la mine şi mi-a răspuns: «Vom fi atacaţi cu gaze şi apoi de desant aerian. Vor fi probabil trei avioane cu personal pregătit să acţioneze în asemenea condiţii». Ne-am cutremurat la aflarea acestei veşti. În birou s-a aşternut o linişte de mormânt. Nu ştiam ce să mai spunem. Era mult prea mult pentru noi. Tot domnul Kemenici face primul o propunere: «Am găsit soluţia! Îi ducem la Bucureşti!». Eu am intervenit: «Bine, dar cum?». Kemenici îmi răspunde: «Simplu. Avem tancuri, transportoare. Facem o coloană, îi suim într-un tanc şi nu ne mai oprim cu ei decât la minister».”

Decizia lui Kemenici părea o nebunie pentru cei din apropierea lui, maiorul Ion Mareş, maiorul Ion Ţecu şi locotenent-colonelul Gheorghe Dinu, ultimul de la Securitate. Ei i-au atras atenţia comandantului că este o decizie riscantă.

Convorbirea cu generalul Stănculescu

Reacţia colegilor l-a determinat pe Kemenici să nu ia această decizie de unul singur. S-a hotărât să-l sune pe generalul Victor Atanasie Stănculescu, la Ministerul Apărării, pentru a-i aduce la cunoştinţă planul său.

Maiorul Ion Mareş a fost martor şi la convorbirea telefonică dintre Kemenici şi Stănculescu. „A pus mâna pe telefon, a format un număr şi a spus: «Domnule general, nu mai rezistăm atacului anunţat. Îi aducem la Bucureşti!». În continuare, domnul colonel Kemenici a răspuns numai cu «Am înţeles… am înţeles…» După terminarea convorbirii, a rămas puţin pe gânduri. Apoi ne-a spus: «Am vorbit cu generalul Stănculescu. Mi-a spus că misiunea spre Bucureşti ar fi o catastrofă. Şi aşa, evenimentele erau scăpate de sub control. Mi-a ordonat să aşteptăm noi ordine de la el». Eu l-am întrebat: «Bine, în acest caz ce facem?». Colonelul Kemenici a răspuns: «Luăm măsuri de apărare, dar pregătim şi acţiunea. La nevoie, apelăm la ea». Am intervenit din nou: «În acest caz, cred că eu trebuie să iau legătura cu comandantul şi cu şeful de Stat Major al apărării antiaeriene». Kemenici a continuat: «Sunt de acord. Tu, Ţecule, cu domnul colonel Dinu pregătiţi cealaltă acţiune. Statul Major să reorganizeze dispozitivul de apărare»”.

Era numai începutul unei acţiuni fără finalitate. O dezorganizare totală, în urma căreia, dacă militarii ar fi executat ordinele lui Kemenici, se ajungea la un adevărat măcel.

„Nu faci nicio mişcare fără ordinul meu!”

În interviul-fluviu din cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, colonelul Kemenici îi declara lui Viorel Domenico despre conţinutul discuţiei cu Stănculescu: „După ce i-am raportat lui Stănculescu situaţia şi i-am spus să trimită pe cineva să-i ia de pe capul meu, altfel îi aduc la Bucureşti, a sărit ca ars: «Nu, nu… ar fi o catastrofă… Aici evenimentele sunt scăpate de sub control… Situaţia e neclară şi nesigură. Nu, asta în niciun caz… Mai ţine-i cum poţi pe acolo şi aşteaptă noi ordine de la mine… Voi lua măsuri». I-am răspuns: «Bine, iau măsuri de apărare, dar în paralel organizez şi deplasarea. La nevoie, apelez la ea. Îi duc unde spuneţi, dar aici nu-i mai ţin!». «Nu faci nicio mişcare fără ordinul meu! Voi lua măsuri», mi-a spus în final Stănculescu”.

În urma acestei discuţii, Kemenici a făcut tot ce a ştiut. Din propriile declaraţii rezultă că le-a ordonat subalternilor să redacteze un ordin de marş pre Bucureşti, în timp ce el împreună cu maiorul Ţecu şi cu locotenent-colonelul Dinu de la Securitate urmau să conceapă planul de acţiune.
Pentru a înţelege mesajul confuz al lui Stănculescu, trebuie să ţinem cont de ce se întâmpla în acele clipe la Bucureşti, în sediul MApN. Generalul Stănculescu fusese tras pe linie moartă, fiind nevoit să execute ordinele generalului Nicolae Militaru pe linie militară şi pe cele ale tandemului Ion Iliescu – Silviu Brucan pe linie civilă. Acest grup de putere tocmai punea la cale „soluţia finală” pentru soţii Ceauşescu: procesul sumar, condamnarea la moarte şi executarea pe loc.

Iată de ce Stănculescu trăgea de timp în dialogul cu Kemenici: pentru că aştepta decizia grupului Iliescu-Brucan-Militaru! Decizie pe care trebuia s-o ţină secretă până a doua zi, ca să ia prin surprindere cazarma de la Târgovişte.

Dispariţia comandantului Kemenici
Stănculescu -, aproape de miezul nopţii, Kemenici a dispărut aproape două ore.

Locotenentul-major Iulian Stoica avea să declare, în 1994, Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989″ şi în 1998 lui Viorel Domenico: „Era noaptea de 24/25 decembrie, în jur de ora 22.00. Mai devreme îmi dăduse ordin să-i execut pe Ceauşeşti. La 22.00, domnul Kemenici plecase. Era prin unitate. Cele două TAB-uri din faţa uşii Comandamentului dispăruseră. Ulterior am aflat că plecaseră să alimenteze. În momentul în care nu a mai văzut TAB-urile, Kemenici a luat-o razna. A fugit în dispozitivul de luptă ca dezertorul, le-a spus celor de acolo că au venit teroriştii, că am pierdut totul. Dar a fost un moment de noroc. Dânsul ajunsese pe undeva prin zona II, prin spatele unităţii. Când a ajuns acolo, a spus că a picat Comandamentul, că patru TAB-uri au fost luate de terorişti şi Securitatea ne-a trădat. Cei de acolo se pregătiseră să tragă”.

În acele condiţii, ofiţerii care primiseră ordin să se îmbarce pentru a pleca spre Bucureşti au executat ordinul. I-au băgat şi pe Ceauşeşti într-un TAB şi au aşteptat în jur de două ore.

„Trăiam o halucinaţie”

Colonelul Kemenici are şi el o explicaţie referitoare la această criză, confirmând că lipsa TAB-urilor din faţa Comandamentului l-a făcut
să-şi piardă minţile.

„Din seara de 22 decembrie, TAB-urile n-au lipsit de la cele două intrări. M-am îngrozit. În acelaşi timp, dinspre gară s-a dezlănţuit foc asupra unităţii. Atunci mi-am zis: «Gata! Asta e trădare!». Şi nu ştiu cum, dar în momentul acela m-am pierdut. Am luat-o la fugă traversând curtea interioară, spre poziţia de tragere, de unul singur, pentru a căuta TAB-urile… Eram singur, zăpăcit… Parcă drogat. Totul se învârtea cu mine. Totul se rotea. Trăiam o halucinaţie parcă. Mă rătăcisem în cazarma pe care o cunoşteam ca-n palmă. Trăiam acolo de 26 de ani şi totuşi nu mă mai orientam, mă pierdusem. Nu mai ţin minte ce era în capul meu. Ţin minte doar fuga, fuga disperată spre a doua centură a unităţii. Alergam spre oameni, alergam pe întuneric… Ca răspuns la focurile dinspre gară, în Comandament începuse să se tragă. Nu mă puteam întoarce. Gloanţele îmi vâjâiau pe la ureche. Aveam inpresia că eu sunt cel vizat, alergam ca un câine hăituit printre gloanţe… Eu, comandantul unităţii, alergând ca un evadat. În sufletul meu era disperare, spaimă… Lângă o remiză văd un TAB. Era părăsit, fără mecanic conductor. Am găsit în drumul meu un şofer care nu condusese în viaţa lui un TAB. Mă gândeam să mă întorc cu el în Comandament, dar acolo se trăgea, n-aveam sorţi de izbândă, aşa că mi-am continuat drumul, în TAB, spre poziţia de tragere”.

Colonelul Kemenici a ajuns în zona în care se aflau tancurile şi autotunurile venite ca întăriri de la Teiş. Acolo, după o discuţie cu doi ofiţeri care comandau dispozitivul respectiv, Kemenici a luat hotărârea să se întoarcă în unitate.

Coloana pentru Bucureşti: la loc comanda!

Întors printre ofiţerii lui, Kemenici nu a renunţat la ideea de a pleca spre Capitală. Ceauşeştii se aflau în TAB, în grija căpitanului Ion Boboc şi a locotenentului-major Iulian Stoica.

Iulian Stoica şi-a amintit cum Kemenici a fost convins să renunţe la marşul nebunesc spre Capitală: „Urma să ieşim pe o poartă, să intrăm pe şoseaua de centură şi să plecăm spre Bucureşti cu Ceauşeştii. O nebunie. De nebunia asta l-au vindecat Ţecu şi cu Mareş. Au avut o discuţie foarte tare. I-au spus: «Domnule comandant, vă daţi seama ce faceţi? Realizaţi ce faceţi?». Voia să dea drapelul de luptă. «Dacă luaţi drapelul de luptă şi pe Ceauşeşti şi mergeţi la Bucureşti, aţi nenorocit unitatea!». Dacă noi îi pierdeam pe drum pe cei doi şi drapelul, unitatea era făcută praf. Şi au reuşit să-l convingă să renunţe la coloana asta.”

În final, blindatele pregătite pentru Bucureşti au înnoptat în dispozitivul de luptă al UM 01417. Era ultima noapte a soţilor Ceauşescu. După ce au dormit în TAB, îmbrăcaţi în ţinută militară, au fost transferaţi înapoi în unitate, unde s-au schimbat în hainele lor civile. Era deja dimineaţa de 25 decembrie. Ziua morţii lor violente.

Cazarma în care au fost executaţi soţii Ceauşescu – TAB-ul, ultimul adăpost al Ceauşeştilor. Ceauşeştii îşi făceau nevoile într-un bidon. Paise, Dinu, Boboc, Stoica, Bumb, Dobriţa. „Le-am vorbit frumos, cu «Tovarăşe preşedinte» şi «Tovarăşa Ceauşescu»”, spune Dorian Dobriţa. Kemenici: Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. Ceauşescu: «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?»



Clădirea în care a fost comandamentul Garnizoanei Târgovişte în 1989 este acum în paragină. Nu mai este folosită din 2002. Ea a fost deschisă numai la cererea cercetătorilor şi a posturilor de televiziune din ţară şi din străinătate. Au fost de interes camerele în care au stat Ceauşeştii, sala de judecată şi locul execuţiei. Unitatea se găseşte în apropierea Gării Târgovişte. Se învecinează cu Liceul de Petrol şi Inspectoratul General al Poliţiei. Poligonul de intrucţie se întinde din curtea unităţii şi până la şoseaua de centură a oraşului. Aici se învecinează cu Combinatul de Oţeluri Speciale, locul unde Ceauşescu a încercat să se refugieze înainte să fie prins.

Case peste poligon

Între cele două magazii au fost adăpostiţi Ceauşeştii

Între cele două magazii au fost adăpostiţi Ceauşeştii

La 23 decembrie 1989, Nicoale şi Elena Ceauşescu erau ţinuţi într-un camion, în poligonul unităţii. O zi întreagă, maşina le-a fost casă şi masă. Îşi făceau nevoile după camion, printre plase de camuflaj şi foi de cort. Camionul era ascuns între două barăci de metal folosite ca magazii pentru echipamente. Scopul era ca Ceauşeştii să nu fie descoperiţi. Barăcile respective sunt acum în paragină. Locul lor va fi luat de cartierul ANL
1989: Ceauşescu la Târgovişte

Era 22 decembrie 1989, ora 18.30, când Nicolae şi Elena Ceauşescu erau preluaţi de Armată. O maşină Aro a intrat pe poarta Garnizoanei Târgovişte. A oprit în faţa comandamentului. Apoi, „Odiosul” şi „Sinistra” au fost escortaţi într-o cameră din unitate.

22 decembrie

Ceauşeştii au fost preluaţi de Armată de la Miliţie de maiorul Ion Mareş. În cazarmă aştepta un alt maior, Ion Ţecu. Cei doi dictatori au fost „cazaţi” într-o cameră lungă de 5,90 metri şi lată de 5,70, situată în zona în care se va amenaja muzeul. Aici au petrecut ultimele trei zile ale Epocii de Aur.

Maiorul Ion Ţecu îşi aduce aminte de momentul în care cei doi fugari au intrat în unitate. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci», a zis el. A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu… ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi pe bulevard, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e»… El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă aici!»”. A urmat o noapte în care Ceauşeştii s-au familiarizat cu pâinea neagră din cazarmă.

23 decembrie

Diversiunea din jurul unităţii era în plină desfăşurare. Comandantul, Andrei Kemenici, a luat decizia să-i deghizeze pe cei doi. I-a îmbrăcat în uniforme militare, pe el în căpitan şi pe ea în soldat, apoi i-a urcat într-un camion folosit ca punct de comandă mobil şi i-a expediat în zona de instrucţie a unităţii, exact în mijlocul spaţiului care urmează să fie transformat în
cartier ANL. Întreaga zi a fost petrecută de cei doi în camion, între două barăci, zona fiind izolată cu plase de camuflaj. Dacă în prima zi au cunoscut gustul pâinii negre, acum Ceauşeştii s-au familiarizat cu salamul din cazarmă.

24 decembrie

A fost ziua cea mai lungă. Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-au petrecut mare parte din zi în cămăruţa de nici 12 metri pătraţi. Aici, Ceauşescu a fost molestat de una dintre gărzi, căpitanul Boboc. Ceauşescu voia să iasă la fereastră şi să vorbească poporului. După acest eveniment, garda Ceauşeştilor s-a schimbat pentru câteva ore. Locotenentul-major Iulian Stoica a fost ademenit de „Nea Nicu” cu un milion de dolari, în schimbul unei „evadări”. N-a fost aşa. A urmat o diversiune în urma căreia cuplul Ceauşescu ar fi trebuit eliminat. A venit seara, iar prizonierii au fost îmbarcaţi într-un TAB cu intenţia de a-i duce spre Bucureşti. Au petrecut însă noaptea în transportor, în poligon.

Sfârşit

Ultima zi a Ceauşeştilor s-a terminat în cazarmă, lângă peretele corpului de gardă. În jurul prânzului, generalul Stănculescu ateriza la Târgovişte cu un comando format din opt paraşutişti şi un complet de judecată. La ora 14.50, de Crăciun, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi. Un sfert de oră mai târziu, erau în drum spre Bucureşti împachetaţi în foi de cort.
––––––-

Nicolae şi Elena Ceauşescu au „petrecut“ noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 într-un transportor blindat. Era ultima noapte din viaţa lor, în ajunul Crăciunului. Decizia de a-i ţine în TAB a fost luată de colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 Târgovişte. Transportorul a fost ascuns în dispozitivul de luptă al unităţii.

Seara de 24 decembrie a fost ultima din viaţa Ceauşeştilor, dar şi cea mai grea. După două zile în care de la Bucureşti se cerea insistent lichidarea celor doi dictatori, în noaptea de ajun a Crăciunului, colonelul Andrei Kemenici a hotărât să-i scoată pe soţii Ceauşescu din clădirea Comandamentului. Kemenici conducea atât UM 01417, cât şi Garnizoana Târgovişte.

Gândul lui Kemenici era de a pleca în Capitală cu o coloană de blindate, ca să-i ducă plocon pe Ceauşeşti noii conduceri a României. A renunţat însă. A urmat o noapte lungă, „petrecută” în dispozitivul de luptă al unităţii.
Nicolae şi Elena Ceauşescu au stat, alături de păzitorii lor, într-un transportor încadrat de alte două blindate. Cei doi erau vegheaţi de vechile lor cunoştinţe: căpitanul Ion Boboc, locotenentul-major Iulian Stoica şi miliţianul plutonier Constantin Paise.

Spre dimineaţă, au revenit cu toţii în cazarma în care, câteva ore mai târziu, urmau procesul şi execuţia Ceauşeştilor.

Ceauşescu şi-a ales păzitorul

Ieşirea cu TAB-urile în dispozitivul de luptă din spatele unităţii a avut loc după o cădere psihică a colonelului Kemenici. Ascunderea Ceauşeştilor în TAB a fost o altă „ispravă” a comandantului Garnizoanei Târgovişte, din motivul invocat în toate situaţiile de criză: existenţa unor „atacuri teroriste”.
De fapt, nu erau atacuri, ci diversiuni. Ele funcţionaseră şi pe 23 decembrie, când cei doi dictatori fuseseră ascunşi într-un punct de comandă mobil, între două barăci.

Ieşirea în câmp cu TAB-urile venea la câteva ore după ce Nicolae Ceauşescu avusese conflictul cu unul dintre paznici, Ion Boboc.

Colonelul Kemenici îi povestea lui Viorel Domenico, în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, cum s-a făcut îmbarcarea în transportoare. „În momentul când i-am spus lui Ceauşescu că ne vom îmbarca în TAB-uri cu gândul de a pleca din unitate, el mi-a spus să nu care cumva să-l iau pe Boboc. Am evitat răspunsul, dar în starea aceea în care mă aflam, am avut impresia că între Stoica şi Paise, pe de o parte, şi Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe de altă parte, se încheiase un pact, o înţelegere, că ei urmăresc ceva ce mie îmi scapă. Nicolae Ceauşescu mi-a spus personal, arătând spre Stoica: «Îl iei pe ăsta, e un băiat foarte bun»”.

Pază cu AG-ul şi cu mitraliera

Neavând încredere în paznicii dictatorilor-prizonieri, Kemenici a luat decizia de a flanca TAB-ul Ceauşeştilor cu alte două transportoare. Toate cele trei TAB-uri, inclusiv cel în care se aflau soţii Ceauşescu, aveau ordine clare de deplasare în zona dispozitivului de luptă al unităţii.

Colonelul Andrei Kemenici: „Când am constituit dispozitivul de marş, am zis ca TAB-ul în care mă aflam eu să stea permanent în spatele celui în care se afla Nicolae Ceauşescu, cu Stoica şi Paise. I-am dat ordin mitraliorului ca, în timpul marşului, dacă blindatul din faţa lui face la dreapta sau la stânga, încercând să fugă, şi o ia razna, şi nu urmăreşte îndeaproape antemergătorul, să-l distrugă! Să tragă cu toată cantitatea de muniţie pe care o are. Cu mitraliera şi cu AG-ul. Ei bine, am rămas în această formaţie mai mult de trei ore. În tot acest timp, am încercat să-i înduplec pe cei din Bucureşti să mă primească. Nu aveam totuşi curajul să pun în mişcare coloana. În tot acest timp, oamenii îmbarcaţi în maşinile de luptă au mai coborât, au mai circulat, au mai luat contact unul cu altul şi cred că mitraliorului meu, subofiţerul Constantin Stoican, l-a atenţionat pe Stoica de ordinul pe care i-l dădusem… Iar această neîncredere a mea l-a afectat profund”.

Plutonierul Stoican spune că ordinul lui Kemenici suna de genul: „Intri în TAB-ul Ceauşeştilor şi execuţi foc!”.

Neînţelegerile dintre locotenentul-major Iulian Stoica şi colonelul Andrei Kemenici au fost generate de ordinele celui din urmă, de lichidare a Ceauşeştilor şi, implicit, a ofiţerilor care-i păzeau.

Precizare: AG-ul pomenit de Kemenici este o armă numită aruncător de grenade, capabilă să perforeze blindajul tancurilor sau al TAB-urilor.

Ce spune Iulian Stoica

Aflat în transportorul „vânat”, locotenentul-major Iulian Stoica are varianta lui pentru cele întâmplate în dispozitivul de luptă al unităţii. Stoica a depus mărturie la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989:

„La ieşirea cu TAB-ul din unitate, Ceauşescu auzise ordinele pe care mi le-a dat Kemenici. M-a întrebat: «Vrei să ne duci în câmp să ne împuşti, nu?». Şi am zis: «Nu mai vorbeşte nimeni, că sunt alte probleme de rezolvat!». Am stat pe loc după momentul în care i-am introdus în TAB, aşteptându-l pe colonelul Kemenici. Am făcut plinul cu motorină şi când să plecăm, mecanicul mi-a spus că l-au lăsat bateriile. Am ieşit şi am raportat că nu mai pot să plec şi am cerut să ne împingă cu camionul. M-au împins cu camionul şi am pornit. Kemenici mi-a ordonat să merg fără lumini şi să mă ghidez după luminile de poziţie ale transportorului din faţă. Dumnealui venea cu transportorul în spatele meu. La mitraliera TAB-ului din spate, în care se afla comandantul, era . plutonierul Stoican. Din declaraţiile lor ştiu că, în timp ce ne deplasam pe cei 800 de metri din zona I în zona a II-a, deci mergeam cu trei transportoare din Comandament în poziţie, pe drum, Kemenici ar fi ordonat să se deschidă foc asupra TAB-ului nostru. Subofiţerul de la mitralieră a refuzat”.

Noaptea în poligon

Ştiind că se află în bătaia puştii, locotenentul-major Iulian Stoica nu prea a avut de ales. El a respectat ordinele primite de la comandantul unităţii, colonelul Kemenici. A urmat practic traseul cerut, dar şi manevrele din timpul staţionării.

Iulian Stoica: „Am ajuns în zona din spate, cred că după ora 01.00, în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Kemenici mi-a ordonat să ocup loc în transportorul blindat şi să rămân acolo nemişcat până formează coloana şi ia toate măsurile necesare. Pe timpul deplasării, în echipajul în care mă aflam mai erau doi muncitori voluntari veniţi de la Automecanica Moreni. Cât am stat în TAB, aproape trei ore, până să vină colonelul Kemenici, am luat câteva pâini, câteva conserve, pături – că era frig – şi, între timp, şeful asigurării tehnice mi-a adus şi muniţie, câteva lăzi de cartuşe, pentru armamentul pe care îl aveam. Le-am dat tuturor pături. Mitraliorul de pe TAB avea pătura trasă până la piept şi se foia cu mâinile sub pătură. L-am întrebat: «Ce faci cu mâinile acolo?», dar nu mi-a răspuns”.

În tot acest timp, colonelul Kemenici era plecat în Comandament pentru a-l întâmpina pe colonelul Gheorghe Ştefan de la Direcţia de Informaţii a Armatei (DIA). Acesta venise cu plicul de insulină şi cu instrucţiuni de la Bucureşti.

Ultimele ore în TAB

Spre sfârşitul nopţii, între ofiţerii din TAB-ul Ceauşeştilor şi cei din transportoarele de însoţire plana o mare neîncredere. Locotenentul-major Iulian Stoica a cerut chiar schimbarea membrilor unor echipaje.

„După un timp, eu încercam să fac să meargă staţia radio, care nu a funcţionat niciodată pe transportorul blindat în care eram. Am rugat militarul de la noi din unitate să meargă la domnul Kemenici, să-i spună să aducă un militar transmisionist şi să schimbe mitraliorul. Să mi-l dea pe al dumnealui şi să-l ia pe cel de la mine, pentru că nu mai aveam încredere în el. A venit domnul Kemenici şi a bătut în blindaj. Am avut o discuţie în care am fost acuzat de trădare. Până la urmă a schimbat mitraliorul de pe TAB-ul meu cu plutonierul Stoican. Eram încadrat de cele două TAB-uri care m-au însoţit pe drum. Din 15 în 15 minute îi ordonam mecanicului să pornească motorul, pentru că era frig şi trebuia să nu se descarce bateriile. La câteva zile am aflat de la colegii mei că primiseră ordin să tragă dacă ordonam să ne mişcăm. Mi-au spus că i-am zăpăcit toată noaptea pentru că porneam motoarele din 15 în 15 minute”.

Toată această tensiune a fost simţită şi de alt însoţitor al Ceauşeştilor, căpitanul Boboc: „Tensiunea devenise insuportabilă, iar oboseala ajunsese la paroxism. Am moţăit cu toţii în TAB. Nici pe Ceauşescu nu-l mai interesa persoana mea, ştiind că n-o poate scoate la cap cu mine, nici pe mine nu mă mai interesau persoanele lor, decât în măsura în care existau vii”.

Îmbarcarea de dimineaţă

Între timp, comandantul UM 01417 Târgovişte primise un alt ordin. Ceauşeştii au fost îmbrăcaţi în hainele lor civile. Boboc îşi aminteşte:După vreo două ore, în jurul orei 7.30, am fost anunţaţi că vine o comisie de la Bucureşti să-i preia. La această veste mi-am mai revenit. Am mai găsit ceva energie în mine pentru a mai rezista. Ei au primit ştirea cu indiferenţă. Plutonierul Paise a adus sacii cu îmbrăcămintea lor, iar ei şi-au lepădat hainele militare şi s-au schimbat. I-am îmbarcat, tot pe ascuns, în TAB-ul de la intrarea în comandament. Şi am aşteptat acolo. Eu în interior, cu ei, iar Stoica pe TAB”.

Se apropia sfârşitul. Era deja 25 decembrie. În Bucureşti se făceau ultimele pregătiri pentru deplasarea completului de judecată şi a comandoului care urma să îndeplinească ordinul de execuţie a Ceauşeştilor. Decizia de înfiinţare a Tribunalului Militar Excepţional fusese luată chiar în seara de 24 decembrie.

Întoarcerea în cazarmă
Andrei Kemenici
După o noapte lungă petrecută în frig şi în vizorul mitralierelor de pe TAB-uri, Ceauşeştii sunt aduşi în unitate. Discuţia cu ofiţerul venit de la Bucureşti ca să aducă plicul cu insulină, colonelul Gheorghe Ştefan, şi sfaturile maiorilor Ion Ţecu şi Ion Mareş l-au făcut pe Kemenici să renunţe la marşul spre Capitală. Ofiţerii şi subofiţerii care stătuseră toată noaptea în poligon şi dârdâiseră de frig au răsuflat uşuraţi. Pentru moment.

„La ora 5.30 am revenit în încăperea din Comandament. Eram îngheţaţi. A fost făcut focul, iar lui Nicolae Ceauşescu i-au fost aduse medicamentele într-un plic. Cele care au sosit de la Bucureşti în timpul nopţii. Plicul a rămas în posesia Elenei, fiindcă Nicolae n-a acceptat să i se facă injecţia de către medicul unităţii, solicitând să-i fie trimis medicul său personal”, i-a declarat Ion Boboc lui Viorel Domenico pentru cartea „Ceauşescu la Târgovişte”.

Aşa se încheia pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu o noapte lungă, petrecută într-un transportor blindat care putea fi spulberat de TAB-urile de însoţire în orice moment. Au ajuns în unitate teferi, dar îngheţaţi. Situaţia avea să se schimbe dramatic în orele următoare.
–––––––––
––––––-
–––-
Pentru siguranţă, soţii Ceauşescu nu erau duşi la WC, în UM 01417 Târgovişte. Pentru problemele fiziologice, ei foloseau un bidon de plastic, la adăpostul unei perdele, chiar în camera în care dormeau. Dacă nu erau aduşi de la Miliţie pe o rută ocolitoare, dictatorii puteau fi linşaţi de revoluţionari.

În decembrie 1989, Dorian Dobriţa era militar în termen la UM 01417 Târgovişte, unitatea condusă de colonelul Andrei Kemenici. Avea 19 ani şi gradul de caporal. Era de loc din Bengeşti-Ciocadia, judeţul Gorj. Destinul avea să-l ducă în situaţii cu încărcătură istorică.

„Ceauşeştii erau la un metru de mine”

Dorian Dobriţa a fost martor la aducerea soţilor Ceauşescu în cazarmă. „Pe 17 decembrie, seara, după ce a fost dată alarma, am fost chemat la comandantul garnizoanei, colonelul Kemenici. M-a numit garda lui de corp. Din acel moment, am stat permanent în preajma lui.

Când era în birou, de unde conducea operaţiunile, eu stăteam pe holul principal, în faţa biroului comandantului.

Vineri seara, pe 22 decembrie, în jurul orei 18.00, colonelul Kemenici a părăsit unitatea şi mi-a ordonat ca nimeni să nu intre în birou înainte de a se întoarce dânsul. Eu am rămas acolo, cu păturile puse-n geam, cum se face la alarmă. Ne aflam în stare de război, cu indicativul «Radu cel Frumos».

Ferestrele Comandamentului dădeau spre Bulevardul Castanilor, pe unde treceau revoluţionarii, dar de unde ne era teamă că vor ataca teroriştii. În jur de 18.30, în cazarmă a intrat un Aro. Am auzit motorul, au oprit. Au coborât câteva persoane, dar nu ştiam cine sunt. Era întuneric beznă. Au deschis uşa, au intrat în clădire, iar în acel moment cineva a zis: «Aprindeţi luminile!». Atunci i-am văzut pe Ceauşeşti. Erau la un metru de mine. Am simţit un şoc. Am dat din cap, în semn de salut”.

Pe lângă feţele cunoscute – de la Armată (maiorul Mareş, căpitanul Boboc) sau de la Securitate (colonelul Dinu), caporalul Dobriţa a remarcat şi un necunoscut, pe care-l caracterizează astfel: „unul de la Miliţie, slăbuţ, cu mustaţă„. Era plutonierul Constantin Paise, cel care nu se despărţise de Ceauşeşti în ultimele 3 ore şi 45 de minute, de când îi luase de la Centrul pentru Protecţia Plantelor.

Paise avea să rămână alături de cei doi dictatori până în ultima clipă a vieţii lor. Nu mai conta că este miliţian şi că se afla într-o cazarmă a Armatei. Important era că, în orele petrecute pe străzi şi în pustietate, reuşise să le câştige încrederea celor doi fugari. Atât de mult se apropiase de ei, încât avea să doarmă întins la picioarele lor, pe patul dublu rezultat din lipirea a două paturi militare de oţel…
Paise, Dinu, Boboc, Stoica, Bumb, Dobriţa

După ce au privit nedumeriţi în jurul lor, Nicolae şi Elena Ceauşescu au intrat în dialog cu militarii aflaţi prin preajmă. Povesteşte Dorian Dobriţa: „El a întrebat: «Ce facem? Ce se întâmplă?», ceva de genul ăsta. Şi i s-a spus: «Tovarăşe preşedinte, vă asigurăm paza şi protecţia». Deci, nu că sunt prizonieri sau nu ştiu ce…

I-a preluat locotenentul-major Iulian Stoica şi i-a dus la Biroul Servicii. Îl ajuta un soldat, Ioan Bumb, căruia puţin mai târziu i-am luat eu locul, pentru că intrase în panică. Începuse să se tragă. Stoica mi-a cerut ajutorul, i-am spus că doar dacă e de acord şi Kemenici. Au vorbit pe hol, s-a rezolvat. Am rămas eu cu Stoica. El avea în pază o uşă, eu o uşă. În interiorul biroului au stat mai întâi Dinu şi Paise. Apoi, a ieşit Dinu şi a intrat Boboc, care a rămas până la sfârşit„.

Să fixăm „piesele”: în primele ore, Ceauşeştii împărţeau aceeaşi cameră cu un colonel de Securitate (Gheorghe Dinu) şi cu un plutonier de Miliţie (Constantin Paise). Ulterior, Dinu a fost înlocuit cu un căpitan de Armată (Ion Boboc). Toţi trei – şi Dinu, şi Paise, şi Boboc – se aflaseră în maşina Aro cu care fuseseră aduşi Ceauşeştii în unitate.

Dobriţa explică şi cât de înarmate erau cele două gărzi aflate pe hol, la uşa Ceauşeştilor: „Eu aveam pistol-mitralieră, iar locotenentul-major Iulian Stoica avea mitralieră cu tambur. Şi aveam multă muniţie. Lăzi cu cartuşe, încărcătoare pregătite. Aveam misiune specială, trebuia să rezistăm”.

Bidonul de plastic din camera de dormit

Dorian Dobriţa spune că, de la intrarea în cazarmă, soţii Ceauşescu au intrat într-un program de cazarmă, ca soldaţii: „Când aveam noi deşteptarea, aveau şi ei. Primeau gustarea ca noi, inclusiv gustarea de la ora 10.00. Erau în program cu noi”.

Programul avea să fie dat peste cap doar de ieşirile Ceauşeştilor, cu camionul militar sau cu TAB-ul, în dispozitivul de luptă aflat în spatele Comandamentului, până la şoseaua de centură care despărţea cazarma de Combinatul de Oţeluri Speciale. Era un câmp imens, gardat cu baterii antiaeriene.

În cele trei zile cât Nicolae şi Elena Ceauşescu au stat în unitatea militară din Târgovişte, ofiţerii şi subofiţerii care au venit în contact cu ei li s-au adresat respectuos, ca unui şef de stat şi soţiei sale. „Le-am vorbit frumos, cu «Tovarăşe preşedinte» şi «Tovarăşa Ceauşescu»”, spune Dorian Dobriţa.

Viaţa reală nu mai semăna însă câtuşi de puţin cu cea a unor înalţi demnitari. Hrana sărăcăcioasă, încăperea austeră şi igiena precară îi făceau pe Ceauşeşti să se considere mai degrabă prizonieri. Erau oarecum mulţumiţi că sunt păziţi, să nu li se întâmple ceva rău, dar apoi descopereau crunta realitate: îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, în camera în care dormeau.

Bidonul se afla după o perdea, cam la câţiva metri de patul în care dormeau. Paise şi Boboc ieşeau, pe rând, şi duceau bidonul la WC-ul din capătul holului. „Pe ei nu-i duceau la WC din motive de siguranţă, probabil. Să nu apară probleme”, crede caporalul de atunci, Dorian Dobriţa, cel care stătea de pază la uşă alături de locotenentul-major Iulian Stoica.

„Dacă vine un ARO alb, lăsaţi-l să intre!”

Primirea în cazarmă a soţilor Ceauşescu este descrisă în amănunt de Ion Ţecu, cel care în 1989 avea gradul de maior şi care, din împuternicirea colonelului Kemenici, a făcut oficiile de gazdă.

„Pe 22 decembrie, pe la ora 17.30, Kemenici i-a trimis pe Mareş şi pe Boboc la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne, să-l contacteze pe Dureci sau pe Conţ de la Miliţie. Pe la 18.10, Mareş mă sună şi-mi spune că soţii Ceauşescu sunt acolo.

Între timp, Kemenici a primit un telefon de la Palat. Era anunţat că un grup masiv de demonstranţi au plecat de la Palat spre sediul Miliţiei. Dându-şi seama de pericol, Kemenici mi-a zis să rămân în unitate să organizez primirea celor doi, iar el va ieşi în faţa demonstranţilor pentru a-i potoli. Am evacuat parterul comandamentului, am stins luminile, am pus pază la intrări şi la ieşiri, am vorbit la Punctul de Control de la poartă: «Dacă vine un Aro alb, lăsaţi-l să intre!»”.

Păcăleala lui Kemenici

Andrei Kemenici, comandantul de atunci al UM 01417 Târgovişte, redă pericolul care-i păştea pe Ceauşeşti dacă erau aduşi la unitate cu camionul militar.

Am luat un camion cu soldaţi să ies în întâmpinarea Aro-ului care-i aducea pe cei doi. Aflasem că de la Palat au plecat demonstranţi care, aflând că Ceauşeştii sunt la Inspectoratul M.I., erau hotărâţi să-i linşeze. Pe bulevard se apropiau manifestanţii, dezlănţuiţi… Am accelerat, iar de la Inspectorat am aflat că maşina cu soţii Ceauşescu plecase spre unitate pe un traseu ocolitor.

M-am întors la unitate, dar intrarea acesteia era ocupată de revoluţionari, care forţau pătrunderea în cazarmă. Îl voiau pe Nicolae Ceauşescu. Ei aflaseră deja că Ceauşeştii fuseseră preluaţi de Armată. Când m-au văzut, recunoscându-mă, au avut impresia că în acel camion, printre soldaţi, sunt ascunşi cei căutaţi.

Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. S-au convins, iar eu le-am spus că procedează foarte bine, că aşa trebuie să se manifeste şi în continuare, pentru că Nicolae şi Elena Ceauşescu nu sunt încă prinşi şi avem nevoie de ajutorul lor pentru a nu-i scăpa. Am fost crezut, iar demonstranţii s-au reîntors la Palat”, povesteşte Kemenici în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, autor Viorel Domenico.

„Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător!”

La scurt timp, maiorul Ţecu a dat ochii cu „musafirii”. „Cât Kemenici era plecat, Mareş a sosit cu cei doi. În maşină mai erau Paise, Boboc şi Dinu. Am tras Aro în faţa intrării principale a Comandamentului, am dat ordin soldaţilor (circa 20) să se întoarcă cu spatele la Comandament şi cu faţa spre bulevard, să observe orice mişcare din afara cazărmii. (În realitate – pentru a nu-i vedea pe cei doi!)”.

Ion Ţecu redă şi dialogurile care au avut la coborârea pasagerilor. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci», a zis el. A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu… ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi pe bulevard, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e» etc.

El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă!». I-am dus în biroul lui Kemenici. M-am prezentat, iar el: «Unde-i comandantul?». «Are probleme cu demonstranţii, s-a dus să-i liniştească…» «Voi ce aveţi de gând?». «Să vă apărăm!». «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?». «Ale comandanţilor noştri superiori». «Bine, bine, dar ale cui?». «Ale tovarăşului general Guşă», mi-a venit atunci în cap, ştiind că Milea nu mai e, iar al doilea în ierarhia militară era Guşă. Atunci, revoltat, Ceauşescu a spus: «Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă».”

„Dacă i-ai văzut, îi aperi!”

Maiorul Ţecu intră în acţiune. „Erau obosiţi, în biroul lui Kemenici nu erau condiţii de odihnă, era un singur pat. I-am dus în biroul ofiţerilor cu intendenţa, aflat perete în perete cu cel al lui Kemenici. Pe hol, s-a deschis uşa de la ofiţerul de serviciu şi i-am văzut capul lui Iulian Stoica. După ce i-am lăsat la Logistică, cu Dinu, Mareş şi Boboc, m-am întors şi l-am chemat pe hol pe Stoica. Îl întreb: «Ce-ai văzut?». «Am văzut ceva…» «Vino după mine!», şi am deschis uşa biroului în care se aflau cei doi, arătându-i. «Aoleo, ce ne facem?!», a spus, speriat. «Dacă i-ai văzut, îi aperi!

Ia-ţi armament, muniţie şi te postezi la uşa lor. Nu intră şi nu ies decât cei care sunt acolo şi Kemenici. Nu-i mai vede şi nu află nimeni că sunt în unitate!». «Am înţeles», a zis Stoica”.

Din acel moment, pentru locotenentul-major Iulian Stoica începeau trei zile şi trei nopţi irepetabile. Trei zile şi trei nopţi în care viaţa şi moartea se întretăiau la tot pasul, bântuind oriunde îi ascundea pe Ceauşeşti: în camionul militar, în TAB sau în dormitorul improvizat în Comandament.

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Iulian Stoica a descris acele clipe în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”. „La venirea Ceauşeştilor în unitate, eu am primit de la maiorul Ţecu misiunea de a-i păzi din afara uşii. Eram pe hol, în dreptul uşii care dădea în biroul unde fuseseră cazaţi. Kemenici nu venise încă de la Inspectoratul M.I., când Ceauşescu îşi exprimase insistent dorinţa de a vorbi cu comandantul: «Să vină comandantul… Eu trebuie să vorbesc cu comandantul…»

Când îl văd pe Kemenici intrând în Comandament, îi raportez acest lucru. Dar el: «Lasă-mă, măi tovarăşe! N-am eu timp de asta…» S-a dus în biroul unde-l aşteptau Dinu, Mareş şi Ţecu. Ceauşescu insista însă să fie chemat comandantul. În sfârşit, după vreo două-trei ore, Kemenici acceptă întrevederea. Îi deschid uşa, iar el, din prag, ia o poziţie impecabilă de drepţi, salută şi se prezintă: «Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt comandantul unităţii».

A închis uşa după el, iar eu am înlemnit. Se prezentase de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă venise să primească ordine. Din acest moment am început să-l suspectez, mă gândeam că e de partea lui! Ulterior mi-am mai revenit, întrucât, deşi Ceauşescu îl mai chemase de câteva ori, Kemenici a refuzat categoric să se prezinte”.

Între ofiţerii din cazarma colonelului Kemenici apăreau bănuieli periculoase. Bănuieli care în zilele următoare aveau să atingă cote catastrofale.

Ceauşeştii, deghizaţi în miliţieni – «Cine sunteţi voi? Cetăţeni ai Republicii Socialiste România – veniţi să arestaţi un şef de stat?» „De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!” o oră şi jumătate în câmp


ION ENACHE

ION ENACHE

Preluaţi de la Centrul de Plante cu o Dacie a Miliţiei, Ceauşeştii au trecut

CONSTANTIN PAISIE

CONSTANTIN PAISIE

prin spaimele unui accident de circulaţie. Un localnic a tamponat insistent maşina fugarilor. La ora 14.50, dictatorii au ajuns pe mâna a doi agenţi de la circulaţie. Aceştia i-au luat cu maşina-radar pentru a-i preda la sediul Miliţiei, dar lucrurile s-au complicat.

22 decembrie 1989, după-amiaza. În fuga cuplului Ceauşescu s-a scris un nou episod. Se apropia de ora 15.00. La 12.09, Ceauşeştii fugeau de pe acoperişul Comitetului Central al PCR. Au trecut succesiv, în aproape trei ore, printr-un lanţ de situaţii critice.

Au decolat cu dificultate, elicopterul fiind supraîncărcat. Au aterizat la Snagov, iar echipajul a încercat să scape de ei, însă nu a reuşit. Aparatul de zbor a aterizat apoi într-un lan de orz, la Sălcuţa, după ce echipajul primise avertisment că e luat la ţintă. După ce au pierdut una dintre gărzile de corp, dictatorii şi unul dintre aghiotanţi au plecat cu o maşină de ocazie până la Văcăreşti.

Au fost urmăriţi tot drumul. La Văcăreşti au schimbat maşina şi şoferul. Au ajuns la Combinatul de Oţeluri Speciale şi au fost atacaţi cu pietre. Au ajuns, într-un final, la Centrul de Plante din Târgovişte. De aici au fost luaţi de doi subofiţeri de Miliţie: plutonierul Constantin Paise (33 de ani) şi sergentul-major Ion Enache (26 de ani).

„Vedeţi-vă de treabă, că astea-s prostii!“

Sergentul-major Ion Enache a fost printre primii miliţieni care au aflat despre existenţa Ceauşeştilor în Târgovişte. Lucrând pe maşina-radar, cunoştea mulţi şoferi, care l-au ţinut la curent cu mersul zvonurilor.

La un moment dat, a venit un cetăţean (Nicolae Petrisor), pe care-l cunoşteam că era şofer pe cisternă, şi mi s-a adresat direct: «Ceauşescu e pe la combinat! Am alergat după el cu maşina, dar am rămas în pană şi nu l-am mai urmărit. A trecut prin combinat. S-a dus pe variantă în Micro 11, în Târgovişte». Am rămas stupefiat. M-am dus în birou şi am raportat şefului Miliţiei Judeţene, unde erau şi inspectorul-şef, mai mulţi ofiţeri, subofiţeri. Urmăreau la televizor. Şi-am strigat tare: «Ceauşescu e în Târgovişte!».
Inspectorul-şef a zis: «Vedeţi-vă de treaba voastră, că astea-s prostii!»”, ne-a relatat Ion Enache.

„Nea Enache, am intrat într-o belea!“

Traseul pe care şoferul cisternei i-l comunicase lui Enache era acelaşi pe care Petrişor Nicolae, şoferul Daciei negre, îl anunţase cu puţin timp în urmă, în faţa Judeţenei de Partid şi, apoi, a sediului Miliţiei. Dar nimeni nu-l crezuse. De altfel, în acele momente haotice, circulau zeci de informaţii despre Ceauşeşti – unele dintre ele, de-a dreptul fantasmagorice.

Ion Enache, ieşit din maşină, arată la reconstituirea din 2009 aleea de pe care a plecat la 22 decembrie cu Ceauşeştii

În scurt timp, Enache dădea nas în nas chiar cu Petrişor. „Sunt în faţa Inspectoratului şi văd un alt cetăţean pe care-l cunoşteam: Petrişor din Văcăreşti. A venit la mine. «Nea Enache, scapă-mă, c-am intrat într-o belea! I-am dus pe soţii Ceauşescu, m-au luat cu pistolu’ de la Văcăreşti. M-am dus la Protecţia Plantelor şi i-am lăsat acolo, le-am spus că n-am benzină, că ei mi-au zis să-i duc la Voineşti». După care, el a plecat. M-am dus din nou la şefi. «Tovarăşu’ colonel, e un om în faţă la Miliţie care a zis că i-a dus pe soţii Ceauşescu la Protecţia Plantelor şi-s acolo!» Şi la fel au zis: «Vedeţi-vă de treabă, că-s prostii! Vă luaţi după gura tuturor…»”.

„Gică, hai, mă, să mergem noi după ei!“
Enache a avut în final un aliat. Un coleg de serviciu, plutonierul Constantin Paise. „Colegul meu Paise avea o vorbă, le zicea la toţi «Gică». «Gică, hai, mă, să mergem noi după ei!», mi-a spus. Băgasem radarul în garaj. Fuga, fuga am luat maşina, 1-DB-4112, de culoare albă. Când am dat să ieşim pe poartă la Inspectorat, a mai ieşit şi un ARO, în care se aflau trei colegi – Ion Săftoiu, Andrei Osman şi Dan Fluierariu. Nu ştiam unde se duc, dar nici ei nu ştiau unde ne ducem noi. Când am ajuns la Protecţia Plantelor, era pe trepte femeia de serviciu. Am întrebat-o: «Unde sunt?». Şi mi-a arătat că sunt înăuntru. Când am intrat, am văzut-o pe Elena Ceauşescu. Era spre uşă. Eu m-am dus direct la ea. Am prins-o de braţ. Ceauşescu a făcut doi paşi înapoi. Avea căciula în mână şi a întrebat: «Cine sunteţi voi? Cetăţeni ai Republicii Socialiste România – veniţi să arestaţi un şef de stat?» Şi noi am zis că nu, suntem de la Miliţie. «Populaţia a aflat că sunteţi aici, sunt împotriva dumneavoastră, am venit să vă acordăm sprijin. Haideţi cu noi», le-am spus. «Unde ne duceţi?», a întrebat. «La Miliţia Judeţeană» Şi au mers”.

În maşina Miliţiei

Îmbarcarea Ceauşeştilor în maşina Miliţiei se face pe aleea de acces în sediul Centrului de Plante. La volan urcă sergentul-major Ion Enache, în dreapta lui – plutonierul Paise, în dreapta spate – Nicolae Ceauşescu, iar în spatele şoferului – Elena Ceauşescu. În această formaţie, Ceauşeştii încep un nou periplu prin Târgovişte, după ce avuseseră serioase emoţii la Combinatul de Oţeluri Speciale şi în centrul oraşului.

Ion Enache îşi aduce aminte cum i-a scos pe Ceauşeşti de la Centrul de Plante: „În timp ce noi plecam, au venit şi colegii cu ARO. «Băi, ce-i cu voi?», le zicem. La care ei: «Am aflat că-i Ceauşescu aici, hai să mergem să…». Eu le spun: «Păi, sunt în maşină la noi!». Mă întreabă ce să facă şi le spun: «O luaţi voi înainte ca antemergător, dacă se întâmplă ceva – să pot eu să mă strecor, să mergem la Miliţia Judeţeană». Nu am stabilit traseul. Când am plecat de la Protecţia Plantelor, în spate la Romlux e o intersecţie de unde pleacă varianta şi drumul spre oraş. Dar eu zic să n-o mai luăm prin oraş. Mulţime… ne vede lumea… S-o iau pe variantă, s-o iau pe podul de la combinat şi ajung în spatele Miliţiei Judeţene. Şi-am luat-o pe-acolo. Ei au continuat drumul înainte, aşa că ne-am despărţit”.

I-am dat căciula Elenei Ceauşescu să i-o pună lui pe cap, iar ei i-am dat fularul.
Ion Enache
agent de circulaţie

Căciulă de miliţian pentru „nea Nicu“
Ce a urmat este demn de un film poliţist. Era însă real. Se întâmpla puţin după ora 15.00, la trei ore după decolarea de pe Palatul puterii comuniste, din centrul Capitalei.

Ion Enache povesteşte: „Când am ajuns în intersecţie, la combinat, semaforul era pe roşu. Un camion oprit pe dreapta. În camion, cinci-şase persoane care săreau peste oblon. I-am auzit strigând: «Uite-i, bă, în maşina aia!». Când am auzit asta, ce să mai stau la semafor? Am trecut pe roşu, am luat-o la stânga. Când am ajuns sus pe pod, se vedea deja în curtea Inspectoratului Judeţean de Miliţie. Se adunaseră cetăţeni. Erau foarte mulţi în spate. Eu i-am zis lui Paise, colegului, că n-are rost să intrăm, că ne linşează pe toţi. Şi-am continuat drumul. Eram într-o scurtă de toamnă, am smuls gradele, mi-am smuls emblema de la căciulă, i-am dat căciula Elenei Ceauşescu să i-o pună lui pe cap în loc de căciula lui, iar ei i-am dat fularul. Şi căciula, şi fularul erau albastre – echipament de Miliţie. Fularul ăla îl purtam de câţiva ani de zile. Era un pic ros, dar curat. S-a uitat, aşa, la el şi l-a pus”.

„I-am lovit puternic în spate“
Ion Enache îşi continuă povestea: „Venea de pe bulevard un autobuz. Acolo mi-a fost teamă că trebuia să intru mult pe stânga; luam bordura şi erau probleme. Autobuzul era să ne lovească în plin. Am observat că după noi vine un autoturism – pe şofer l-am identificat după aia: Fane Ciobanu. I-a văzut pe Ceauşeşti în maşină şi m-a buşit în spate. S-a deschis capota la portbagaj şi începuse să flambeze. Am ajuns în centru, pentru că drumul mă dirija spre centru. În dreptul magazinului Muntenia am mers mai uşor. El a vrut să mă depăşească şi am mers paralel cu el. Şi i-am zis «Fane, lasă-mă-n pace, că ştiu eu ce am de făcut!». El, nimic: «Bă, opreşte-te!». Eu îi strigam: «Te rog eu, lasă-mă că ştiu ce am de făcut!» După aia nu i-a mai mers maşina, că era radiatorul spart de la buşitură. S-a oprit”.

„Am urmărit Dacia Miliţiei“

Mărturia lui Vasile Ciobanu, zis Fane, şoferul Daciei care a lovit maşina-radar, se regăseşte în cartea „Revoluţia în Dâmboviţa”, autor Vasile Duţă.
„La intersecţia Şoseaua Găeşti cu centura oraşului se îndrepta spre noi, dinspre SARO, un autoturism Dacia de culoare albă. L-am recunoscut la volan pe sergentul-major Ion Enache şi … stupoare: în maşină, în spate, Elena Ceauşescu. Dându-mi seama că la radio se făcea diversiune, deoarece spuneau că cei doi se află în zona Cobia, am întors autoturismul şi am plecat în urmărirea Daciei. I-am prins din urmă şi m-am încadrat în spatele lor. Am lovit Dacia puternic, din spate, moment în care s-a ridicat la vedere şi Nicolae Ceauşescu. Până atunci stătuse culcat în poala Elenei Ceauşescu. În urma impactului, s-a ridicat capota de la portbagajul maşinii urmărite. Şoferul acesteia a accelerat, încercând să se debaraseze de noi. Celălalt subofiţer l-a luat pe Ceauşescu de guler. În acelaşi timp vorbea la staţia de emisie-recepţie a autoturismului. În goana care a urmat nu s-a ţinut cont de semne de circulaţie, de semafoare, mergându-se efectiv pe contrasens. Urmărirea a continuat pe strada A.I. Cuza, strada Prieteniei, Bulevardul Independenţei, moment în care am încetinit viteza din cauza mulţimii strânse în faţa Prefecturii. Am strigat la mulţime să oprească maşina din faţă. Le-am spus că în acea maşină se află cei doi dictatori. În vacarmul iscat de mulţime, între noi s-a interpus un autobuz şi, profitând de acest paravan creat în mod accidental, maşina urmăriţilor a luat avans”.

Drumul spre pustiu

Maşina condusă de Enache s-a îndreptat spre ieşirea din oraş. „Am dat prin staţie la dispecerat că cei doi pioni principali sunt în maşină la mine şi am întrebat ce se ordonă. «Intraţi şi voi într-o pădure, undeva, vă ascundeţi şi aşteptaţi!», mi-a zis nea Mihai de la dispecerat. Acum, Elena Ceauşescu, fiind pe scaunul din spatele meu, mă tot înghiontea. Îmi şoptea: «Nu le spune, nu le spune unde sunteţi!» La ieşirea din Ulmi, dispeceratul mi-a făcut apel din nou, că unde suntem.

Le-am spus că suntem la intrare, dar eram la ieşire. Şi mereu le-am spus un loc prin care trecusem mai devreme, dar noi eram deja departe”, ne-a declarat Enache.

Acesta a fost completat de colegul său, Constantin Paise: „Noi ne gândeam cum să scăpăm de furia oamenilor. Şi am plecat spre Bucureşti, iar după 6-7 kilometri ne-am abătut undeva pe un drum lateral, pentru că pe drumul naţional tot veneau maşini. Cum colegul meu cunoştea zona, căci era «sectorul» lui, am virat la un moment dat la stânga, spre Răţoaia, chiar dacă Ceauşescu ne spunea să mergem spre Bolovani, că ştie el un canton de vânătoare”.

În jurul orei 16.30, misiunea de ascundere a lui Ceauşescu era încheiată. Dictatorul a fost adus la sediul Miliţiei de cei doi agenţi de circulaţie, Paise şi Enache. Văzând că este dus la Miliţia din Târgovişte, dictatorul fugar a avut o izbucnire nervoasă. Revoluţionarii şi Armata scotociseră tot judeţul, timp de câteva ore, după „odiosul” şi „sinistra”.

În timp ce, la Bucureşti, noua putere politică prindea contur, în urma întâlnirii de la MApN dintre Ion Iliescu şi generalul Victor Atanasie Stănculescu, filmul „Târgovişte” rula ameţitor.

Nicolae şi Elena Ceauşescu erau aduşi din păpurişul de la Răţoaia la sediul Inspectoratului Judeţean de Miliţie. Astfel lua sfârşit o aventură de aproape trei ore, dintre care o oră şi jumătate în câmp. În acest timp, Ceauşeştii s-au aflat în grija a doi subofiţeri de Miliţie, plutonierul Constantin Paise şi sergentul-major Ion Enache.

„De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

Chemaţi la sediu, Paise şi Enache au abandonat smârcurile de la Răţoaia şi au revenit la Târgovişte. Plecaţi pe înserat, au intrat în oraş când era întuneric beznă. Au ales un alt traseu faţă de cel parcurs cu trei ore mai devreme, însă şi de această dată au trecut prin Ulmi, localitatea atât de legată de destinul lui Ceauşescu.

Povesteşte Ion Enache: „Am plecat pe alt traseu decât la venire, mai ales că de la Răţoaia drumul era mai direct. Am intrat pe Bulevardul Castanilor, să văd totuşi dacă la Inspectorat mai sunt probleme, dacă mai există revoluţionari. Îmi păsa de noi, îmi păsa de maşină. Că aşa gândeam la timpul respectiv, mai ales că era maşina de serviciu. Şi am zis că dacă e ceva, intrăm în curte la unitatea militară, care e peste drum, la câteva zeci de metri. Ceauşescu a tot întrebat: «Unde ne duceţi?».
Eu am intrat prin spate, pe poarta auto, şi i-am zis şi eu mai răstit: «Nu v-am zis că vă ducem la Miliţia Judeţeană, că nu sunt probleme?». Când să intrăm pe poartă, ne opresc soldaţii, nu ne mai lasă să intrăm. Nu mai aveam grade. Nu ştiau cine suntem. Şi atunci s-a răstit Ceauşescu la mine: «Trădătorule! M-ai trădat! De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!»”.
Goana după Ceauşescu

În timp ce Nicolae şi Elena Ceauşescu stăteau la Răţoaia, printre papură şi mlaştini, în Târgovişte începuse o „vânătoare” bezmetică. Toată lumea îl voia pe Ceauşescu. Chiar şi angajaţii de la Centrul pentru Protecţia Plantelor, unde au fost aduşi iniţial dictatorii, au fost suspectaţi de revoluţionari că l-au ascuns pe „nea Nicu”.

Contabila-şefă de la „Plante”, Ioana Diniţă, îşi aduce aminte ce a păţit după plecarea Ceauşeştilor cu cei doi miliţieni. „Când am ajuns acasă, a venit o maşină. Era cineva de la Armată şi un civil. Să merg cu ei înapoi, la Centrul de Plante, şi să le spun unde i-am ascuns pe Ceauşeşti. Le-am spus că a venit Miliţia şi i-a luat. Ei – nu, să merg, că altfel mă arestează. Am mers la birou, am deschis biroul, uşa la fişet, apoi au spus să deschidem magaziile. Le-am spus că nu avem chei şi le-am mai spus că nici musca nu poate să trăiască în depozitele noastre, din cauza pesticidelor. Am mers în grădină. Era întuneric. Nu vedeau nimic. Pe mine m-au lăsat aici şi ei au plecat”.

Căutările bezmetice ale Armatei

Isteria cuprinsese şi Armata. Comandantul garnizoanei Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici, făcuse şi el grupuri de căutare. A scotocit tot judeţul, mai puţin pe câmpurile de la Răţoaia.

Referitor la misiunile pe care le-a ordonat militarilor săi, pentru capturarea Ceauşeştilor, Kemenici avea să declare, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Evenimentele s-au succedat încă de la ora 14.00. Eu am ajuns la Oţeluri Speciale cu o subunitate, un subofiţer şi două maşini. Mi-au zis că au plecat de acolo. Pe urmă am ajuns la Centrul de Plante. Au plecat şi de acolo. Ştiam că mai venea cu elicopterul la Mănăstirea Dealu. Am trimis o subunitate să-l caute şi acolo. Eu nu aveam oameni pregătiţi pentru asemenea misiuni şi am cerut un pluton de antiterorişti care erau subordonaţi Securităţii de la Câmpulung. În timp ce am organizat eu plutonul şi l-am trimis la Mănăstirea Dealu după Ceauşescu, am aflat că ei sunt deja în Târgovişte, la Miliţie. Am trimis după ei şi … gata”.

La preluarea Ceauşeştilor de către Armată, comandantul Miliţiei judeţene, colonelul Ion Dureci, plecase din sediu. În intervalul de timp 17.45-18.30, la comanda Miliţiei se afla un ofiţer de la Cercetări penale, colonelul Ştefan Conţ.

Ceauşeasca a rămas fără CEC-urile copiilor 3,5 milioane de lei. Capitanul Marian Rusu: Aveam cu mine o geantă pe care am primit-o la plecarea de la Snagov, precum şi pistolul Stecikin. i-a pus pistolul în gât lui Vlad


Când a plecat de la Sălcuţa în Dacia doctorului Decă, Elena Ceauşescu a uitat geanta cu librete la căpitanul Rusu, garda ei de corp. Valoarea celor şapte CEC-uri: 3,5 milioane de lei. CEC-urile erau pe numele celor trei copii ai dictatorilor, Valentin Zoia şi Nicu, şi pe cel al unui nepoţel (băiatul lui Valentin).

22 decembrie 1989, după ora 13.00. Cele 23 de minute petrecute la Sălcuţa, la şosea, pentru găsirea unei maşini salvatoare, au fost o agitaţie surdă pentru soţii Ceauşescu şi pentru cele două gărzi de corp, maiorul Florian Raţ şi căpitanul Marian Rusu
Unul dintre martorii evenimentului, inginerul Marius Popescu, îl caracterizează pe căpitanul Rusu, garda de corp a Elenei Ceauşescu, drept un „om disperat, care se agita la marginea drumului, total necontrolat, se uita stânga-dreapta, cu o staţie în mână”.

Raţ merge mai departe, Rusu „se desprinde”

Nebunia de la Sălcuţa a luat sfârşit după ce cuplul dictatorial şi maiorul Raţ au urcat în Dacia roşie a doctorului Decă. Căpitanul Rusu avea în grijă geanta Elenei Ceauşescu. S-a suit într-o altă maşină, o Dacie albă, condusă de inginerul Vlad Nicolae, şef de fermă la Avicola Titu. Surpriză, însă: Dacia roşie a plecat spre Titu, iar cea albă către Bucureşti!

Cum s-a ajuns la această distribuţie? Povesteşte maiorul Florian Raţ: „Am văzut undeva pe dreapta un Ford Taunus oprit şi m-am dus să-i cer să ne ducă el la Târgovişte. Mi-a spus că nu are benzină. Între timp m-a strigat Marian, care mi-a spus că s-a oferit un domn să ne ducă. Am văzut că era o Dacie roşie, care venise dinspre Târgovişte, şi o întorsese cam la 30 de grade. În maşină era un cetăţen cu căciulă de blană şi palton. Mai erau lângă el Elena şi Nicolae Ceauşescu şi Marian Rusu. Când am ajuns eu lângă ei, în faţă s-a suit Ceauşescu, iar Marian Rusu trebuia să se suie în spate, lângă ea. Şoferul a zis că ne dă cheile, dacă vrem să conducem noi, dar Ceauşescu a spus să conducă şoferul, că e maşina lui. Iniţial s-a urcat Rusu, dar mi-a spus să mă urc eu, pentru că el a făcut rost de altă maşină”.

Cetăţeanul „cu căciulă de blană şi palton” era misteriosul doctor Nicolae Decă. În maşina acestuia au urcat Ceauşeştii şi maiorul Raţ. Căpitanul Rusu a profitat de faptul că nu mai avea loc în maşină şi a dezertat, apelând la Dacia albă a inginerului Vlad Nicolae.

În următoarele 20 de minute, Dacia albă va fi scena unor întâmplări uluitoare.

Rusu: „Am lăsat pistolul sub scaun”

Audiat de Comisia „Decembrie 1989” la 30 mai 1995, căpitanul Rusu le-a declarat senatorilor: „Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au suit în maşina doctorului Decă, iar eu în Dacia albă. Ei au plecat spre direcţia Târgovişte – Piteşti, eu spre Bucureşti. Am socotit că este momentul în care mă pot desprinde. Am plecat cu inginerul Vlad, şoferul maşinii. Mi-a spus că, dacă ne opreşte cineva, îi va spune că-i sunt văr. Aveam cu mine o geantă pe care am primit-o la plecarea de la Snagov, precum şi pistolul Stecikin. Am mers până unde se bifurcă drumul spre Bucureşti şi Târgovişte, la Bâldana. Aici s-a terminat benzina maşinii. Am lăsat pistolul şi încărcătoarele sub scaunul din dreapta, am deschis pe drum geanta, în care era un plic mare, alb. Plicul nu era lipit. În el erau nişte carnete CEC, pe care mai târziu le-am predat. Erau pe numele lui Valentin, Zoia şi Nicu Ceauşescu. Câte unul nominal şi câte unul cu parolă. Mai era şi un libret pe numele fiului lui Valentin. În total, şapte carnete. Valoarea totală era de trei milioane şi
jumătate de lei”.

De la Bâldana, Rusu a plecat cu o altă maşină spre Târgovişte, unde l-a întâlnit pe maiorul Raţ, care între timp se „desprinsese” şi el de soţii Ceauşescu. De acolo, cei doi ofiţeri de Securitate au venit împreună spre Bucureşti, ascunzându-se de revoluţionari şi căutând soluţii să se pună la dispoziţia noului regim.

După ce au ajuns în Capitală, ultimele gărzi de corp ale Ceauşeştilor s-au deplasat la Comandamentul trupelor de grăniceri, unde căpitanul Rusu a predat CEC-urile Ceauşeştilor, iar maiorul Raţ – geanta cu armament. Acestea au fost preluate personal de colonelul Teacă, şeful Comandamentului, care a dispărut cu ele din clădire. „S-a dus la Ministerul Apărării Naţionale. Când s-a întors, ne-a spus că le-a predat acolo şi că generalul Iulian Vlad ştie de noi”.

Vlad: „Am crezut că mă omoară”

1979, Bucureşti. Nicu şi Zoia, ceilalţi copii pentru care soţii Ceauşescu au agonisit bani la CEC

Şoferul Daciei albe, inginerul Vlad Nicolae, spune că a trăit momente de groază de-a lungul celor 18 kilometri, de la Sălcuţa la Bâldana. „Securistul ei, Marian Rusu, s-a suit la mine în maşină. Plecând Ceauşeştii, împreună cu inginerul Popescu, pe care-l cunoşteam bine, am vrut să punem mâna măcar pe ăsta. În momentul ăla, când s-a urcat în maşină, «hai să-l prindem!». Când să pun mâna pe el, a scos pistolul şi mi l-a pus la cap. Zice: «Gata!

Dă-i drumul! Hai să întoarcem spre Piteşti!». Eu zic: «Nu mai putem să întoarcem, hai să mergem spre Bucureşti! Eu nu am benzină», aveam şi instalaţie pe gaz, că ăsta a fost norocul meu. Avea o servietă maro, cu cifru. A început şi a scos plicuri. Desfăcea, îşi băga el în buzunar ce era în ele. Ce nu-i trebuia îmi lăsa mie în maşină. «E vreo apă, vreo pădure, pe undeva?», mă întreba. Mă gândesc: vrea să mă omoare ăsta. M-am văzut mort. Parcă vedeam şi cum mă plângeau toţi. Apoi, la Bâldana, m-am prefăcut că am rămas fără benzină şi am scăpat de el, că a plecat cu un Lăstun spre Târgovişte. M-am dus apoi la Miliţie, la Tărtăşeşti. Lăsase la mine în maşină un fular, servieta aceea cu cifru şi pistolul cu 82 de cartuşe”, îşi aminteşte inginerul Vlad. Speriat, acesta le-a predat imediat la Miliţia Tărtăşeşti.

„Ce-ai, mă, cu omul, ce ţi-a făcut?”

Inginerul Marius Popescu a fost implicat în scena dură dintre căpitanul Marian Rusu şi inginerul Vlad Nicolae. „După ce Dacia lui Decă a plecat spre Titu cu soţii Ceauşescu, am rămas cu Vlad Nicolae şi cu Marian Rusu. Cât mă dădeam eu de ceasul morţii că i-am pierdut pe Ceauşeşti, Rusu s-a dus la prietenul meu şi i-a ordonat: «Du-mă la Bucureşti!». Ăsta: «te duc». A întors maşina spre Bucureşti, pentru că era îndreptată spre Piteşti (unde voia Ceauşescu să ajungă, dar n-a avut încredere «coana Leana» să urce, l-a preferat pe Decă). În timpul ăsta s-a urcat şi Rusu în dreapta şoferului. Eu, când am văzut, m-am dus în dreapta-faţă, să-l prind măcar pe ăsta. Uşile erau blocate cu apărători antifurt. Am luat la rând fiecare uşă, crezând că pot să deschid vreuna. Şi-a dat seama ce intenţii am, pentru că m-a văzut crispat şi am venit a doua oară la uşa lui, încercam să intru la el cu orice preţ. Îşi încărca un pistol aşa, mai măricel, cred că era Makarov. Şi când a văzut că trag de uşă, i-a pus pistolul în gât lui Vlad Nicolae, zicând: «dacă nu porneşti, trag!». Era disperat. Iar Vlad Nicolae, cu pistolul în jugulară, se răsteşte la mine:
«Ce-ai, mă, cu omul, ce ţi-a făcut? Lasă omul în pace!» Am rămas trăsnit. Dar l-am înţeles pe Vlad Nicolae, că el era cu pistolul la gât, nu
De ce Târgovişte şi nu Piteşti?

După ce au urcat în maşina doctorului Decă, Ceauşeştii şi aghiotantul rămas, Florian Raţ, au demarat spre Titu. Iniţial, voiau să ajungă la Piteşti, însă pe traseu doctorul Decă le-a dat o altă idee. Maiorul Raţ a povestit Comisiei „Decembrie 1989” ce s-a întâmplat după îmbarcarea în Dacia roşie: „După ce ne-am suit, Decă ne-a spus că ştie el un drum mai sigur. Spre Târgovişte, pe undeva prin spate. Acesta iese la Combinatul de Oţeluri Speciale”.

Inginerul Marius Popescu vine cu amănunte: „Maşina lui Decă a plecat spre Titu cu destinaţia Piteşti. Eram la doi metri de ei când maiorul Raţ l-a întrebat pe Decă: «Ne duci şi pe noi la Piteşti?». Şi ăsta: «Da, cum să nu vă duc?». Abia aştepta să-i urce în maşina lui”.

Cum au ajuns totuşi pe drumul de Târgovişte? „Spre Titu-Târg, doctorul Decă le-a spus că nu se poate trece prin Găeşti, că el de-acolo vine şi e lume multă, iar drumul spre Piteşti nu are ocolişuri. Le-a spus că e periculos prin Găeşti şi atunci ei au fost de acord şi au făcut la dreapta, prin Produleşti, spre Târgovişte”, explică inginerul Popescu.

„Alo, Televiziunea? Ceauşescu e într-o Dacie roşie!“

După ce maşina doctorului Decă a plecat de la Sălcuţa, inginerul Marius Popescu, martor al evenimentelor de la şosea, s-a gândit că pentru prinderea Ceauşeştilor trebuie comunicată poziţia lor prin intermediul Televiziunii. Alături de un grup din Sălcuţa, a mers la o farmacie din Titu, unde ştia că există un telefon.

„Am urcat în maşina unui tinichigiu auto pe care-l cunoşteam, Vasile Alexe îl cheamă. Ne-am dus la farmacia din Titu-Târg, am sunat la centralistă, centralista mi-a dat Televiziunea. Am vorbit cu Teodor Brateş, i-am spus cine sunt. «Punctul topografic Boteni, pe DN 7, Ceauşescu se află într-o Dacie roşie cu numărul 4-B-2646 şi a luat-o spre Piteşti». Între timp ieşim în stradă, iar un fost lucrător la Avicola, fost vameş, un băiat deştept, auzise anunţul. Ne zice: «Aţi dat greşit, nu a plecat spre Piteşti, s-a dus spre Târgovişte, m-am întâlnit eu cu ei». Şi atunci zic: «Hai înapoi în gară, la centrală, să dăm telefon că nu mai e spre Piteşti, ci spre Târgovişte». Am venit în gară, am dat telefon la centralistă, am vorbit la Televiziune cu George Marinescu, crainicul. «Dom’le, sunt cutare, tot ăla cu anunţul, uite, Ceauşescu e spre Târgovişte, nu mai merge la Piteşti». Iar pe post s-a anunţat imediat că dictatorii fug spre Târgovişte, într-o Dacie roşie”, ne-a povestit inginerul Popescu. Vasile Alexe din Sălcuţa este tinichigiul care l-a dus pe Marius Popescu la Titu, pe urmele Ceauşeştilor.

„Dacia cu nouă locuri“

„Am ajuns în câmp, la Sălcuţa, după ce a plecat Ceauşescu cu doctorul Decă. Acolo era inginerul Popescu, îl cunoşteam. Mi-a spus că au fost Ceauşeştii aici şi că au fugit cu o Dacie roşie, spre Titu, spre Piteşti. Şi am zis: «Hai spre Titu!». Eram în maşină doi în faţă, patru în spate şi doi sau trei prin portbagaj. Am plecat aşa, cu portbagajul deschis. Eram «Dacia cu nouă locuri»! Şi mi-a spus inginerul Popescu: «Hai să mergem repede la farmacia din Titu-Târg, să sunăm la Televiziune, să le spunem că a luat-o spre Piteşti». A sunat domnul Popescu, a vorbit cu Brateş: «Alo, uitaţi, Ceauşescu e într-o Dacie roşie cu număr de Bucureşti, merge spre Piteşti. E cu Elena Ceauşescu şi cu o gardă de corp». Era acolo o farmacistă cu un aparat de radio. Şi ce a spus inginerul Popescu la telefon, s-a şi spus la aparat, că Ceauşescu se îndreaptă spre Piteşti. Apoi a schimbat spre Târgovişte”, ne-a declarat Vasile Alexe

Ceauşeştii rămân ai nimănui. Ceauşescu «E lovitură de stat!» Tovarăşa“ s-a înşelat: bătrânul ilegalist din Ulmi încă se mai afla în viaţă! El avea să moară în 1993, deci în 1989 l-ar fi putut găzdui pe vechiul său camarad.


Nicolae Deca

Nicolae Deca

22 decembrie 1989, ora 14.20: fugarii sunt părăsiţi şi de ultima lor gardă de corp, maiorul Florian Raţ. Marea lor speranţă, prim-secretarul de partid Pantelimon Găvănescu, e la un pas de a fi aruncat peste balcon, pentru a fi linşat de mulţime. Între comuna Văcăreşti şi Centrul de Plante Târgovişte, soţii Ceauşescu trăiesc spaime teribile. Timp de 28 de minute, moartea îi pândeşte la fiecare pas.

Am ajuns cu povestirea la Văcăreşti, un sat situat la 7 kilometri de Târgovişte, pe drumul spre Titu. Soţii Ceauşescu au fost transbordaţi din maşina doctorului Nicolae Decă în cea a unui localnic, Petrişor Nicolae.

Nicolae Petrisor

Nicolae Petrisor

Prima manevră a lui Petrişor Nicolae a fost de a trage maşina brusc, în stânga, pe o uliţă lăturalnică. „M-am gândit că, dacă părăsesc satul, risc să fiu lichidat”, a explicat el ulterior. Şoferul a fost adus la ordine de maiorul Florian Raţ (de la Direcţia a V-a a Securităţii), singura gardă de corp care le rămăsese Ceauşeştilor după episodul Sălcuţa. Raţ era îmbrăcat în haine civile, cu o geacă de piele specifică securiştilor.
„Pe beţivul ăsta l-am luat să ne ducă cu maşina?“

Să urmărim mărturia lui Petrişor Nicolae, consemnată în cartea „Revoluţia în Dâmboviţa”, autor Vasile Duţă. „«Civilul» mi-a spus să dau maşina cu spatele şi să revin la şoseaua principală. Frica îmi paraliza mişcările şi nu mai eram capabil să-mi stăpânesc tremurul nervos al piciorului pe acceleraţie.

Elena Ceauşescu a zis: «Pe beţivu’ ăsta l-am luat să ne ducă cu maşina?». Am răspuns că nu am băut nimic şi îi rog să nu-mi facă niciun rău, că am trei copii de crescut. Nicolae Ceauşescu mi-a ţinut mâna stângă pe picior, încercând să mă calmeze. M-a întrebat ce meserie am, dacă sunt membru de partid şi dacă vreau să-i ajut să ajungă la Cobia”.

Maiorul Florian Raţ – „civilul” de care vorbeşte şoferul – a povestit, în 1995, Comisiei „Decembrie 1989”: „La Văcăreşti, după transbordare, doctorul Decă a zis că o să-i oprească pe cei care ne urmăreau, dar a rămas acolo, nu a mai venit după noi. Pe drum, şoferul (n. red. – Petrişor Nicolae) a spus că este adventist şi că Ceauşescu i-a cam asuprit, iar el a zis «Lasă, lasă, du-ne acolo!». Şoferul a mai zis că vrea să-l ducă la el acasă, dar e ziuă şi văd vecinii”.

Era deja ora 14.00, iar de 60 de minute, populaţia era bombardată, prin Radio şi Televiziune, cu expresii gen „tiranul”, „odiosul dictator şi sinistra sa soţie”, „călăii poporului român”… Aşa se explică de ce toţi evitau să-i găzduiască pe fugari!
„E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!“

Petrişor Nicolae: „Am ajuns la Colanu, primul sat după Văcăreşti. «Civilul» s-a adresat lui Nicolae Ceauşescu, spunând că drumul spre Cobia s-ar putea să fie blocat şi că ar fi mai bine să ne îndreptăm spre Combinatul de Oţeluri Speciale, unde o să vorbească cu conducerea şi apoi să se adreseze muncitorilor. Ceauşescu a fost de acord şi a spus să intrăm în combinat prin spate, unde era de presupus că nu este lume adunată. «Civilul» mi-a spus să mă îndrept spre halda de zgură şi să intrăm în combinat prin spate. După circa 300 de metri mi-a spus să opresc motorul. M-a cuprins frica, am crezut că acesta este sfârşitul. Am observat că ne urmărea aceeaşi maşină. «Civilul» a întrebat ce să facă. Elena Ceauşescu a întrebat «Ce se întâmplă?» şi mi-a spus să deschid radioul. La auzul ştirilor, tiranul a căzut cu capul pe bord, unde a rămas câteva minute. Şi-a revenit şi a început să strige: «E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!», apoi mi-a spus să plecăm. La vederea Târgoviştei a spus: «Am făcut atâtea pentru oraşul acesta şi acu’ poporul nu mă mai vrea?!». Am intrat în combinat pe la halda de zgură, fără să oprim la semnalizarea paznicului, îndreptându-ne spre staţia CFU. Am oprit la trei metri de staţie, cu motorul pornit, «civilul» urmând să dea telefon conducerii combinatului”.
Maiorul Florian Raţ: „Ceauşescu l-a întrebat pe şofer dacă ştie acel drum spre combinat, iar şoferul a zis că da, e prin spate, la o haltă. Mergând aşa, undeva în dreapta era o clădire. I-a spus şoferului să oprească, iar mie mi-a spus să mă duc să văd dacă au telefon. M-am dus, acolo erau două femei şi au zis că nu au telefon, că este la sediul CAP. M-am întors, erau cam 200 de metri, i-am raportat că nu au telefon şi a zis să mergem mai departe”.
Aventura continuă în Combinatul de Oţeluri Speciale, înainte de intrarea în Târgovişte. Petrişor Nicolae: „Pe calea ferată, un cetăţean a observat că în maşină se află dictatorii şi a fugit spre staţie, unde muncitorii erau la televizor. «Civilul» a revenit în fugă, mi-a spus să demarez deoarece oamenii începuseră să arunce în noi cu sticle, ţevi, pietre şi alte obiecte“.

Maiorul Florian Raţ: „Am ajuns în spate la combinat, unde era un fel de haltă, o clădire, dar nu ştiu ce destinaţie avea. A spus să oprească şi m-a trimis să vină acolo secretarul de partid şi directorul. El a coborât din maşină, parcă îl văd şi acum, se descheiase la palton, iar ea a rămas în maşină. Am intrat, era un hol, iar undeva în stânga, lumea se uita la televizor. Era gălăgie mare. Am întrebat pe cineva unde au un telefon şi mi-a spus că alături e secretariatul şi acolo e telefon. M-am dus acolo, era o femeie cam de 30 de ani, am întrebat-o de telefon, dacă se poate vorbi cu directorul, inginerul-şef sau secretarul de partid. Aici era în spatele combinatului. Femeia aceea a format numărul, dar nu răspundea nimeni. Apoi m-a întrebat cine sunt. Abia atunci a observat că nu sunt de acolo, iar pe ei (n. red. – soţii Ceauşescu) nu-i văzuse nimeni, că nu erau pe afară, toţi se uitau la televizor. El era tot afară şi i-am spus că şefii nu sunt de găsit, iar el a zis să mergem la Judeţeana de Partid. Şoferul i-a spus să-şi scoată căciula, că îl cunosc oamenii, el şi-a scos căciula, apoi i-a spus să scoată şi paltonul, l-am ajutat eu, şi l-a scos şi l-am pus în spate. După ce am trecut o linie de cale ferată, unul a început să strige: «Huo, tiranul!». Probabil că l-au cunoscut. Am depăşit combinatul, am ieşit pe nişte străduţe şi Ceauşescu a zis să nu tragă chiar la Judeţeană, ci pe o stradă mai lăturalnică”.

S-a întâmplat cândva la Ulmi…

Odată ieşiţi din combinat, încotro s-o apuce?

Petrişor Nicolae: „Eram dezorientat. Nicolae Ceauşescu a spus că ar vrea să meargă la Ulmi, unde mai fusese găzduit. Elena Ceauşescu a replicat că nu are rost să meargă acolo, întrucât persoana a murit”.

Time-out! Localitatea Ulmi, aflată lângă Târgovişte, s-a intersectat într-adevăr cu biografia lui Ceauşescu, influenţându-i destinul. La 15 ianuarie 1936, pe când avea 18 ani, acesta a fost arestat în casa unui ilegalist din Ulmi, Ion Olteanu. Ceauşescu participa la o „şedinţă de celulă”, în calitate de reprezentant al Regionalei UTC Prahova, care coordona activitatea în trei judeţe: Prahova, Dâmboviţa şi Ilfov. Gazda, Ion Olteanu, îl anunţase însă pe jandarmul din sat, care i-a luat ca din oală. Asupra lui eauşescu au fost găsite câteva broşuri subversive, printre care „Lumina vine de la răsărit” şi „Discursul tovarăşului Molotov”.

„Lotul Ulmi”, compus din 18 persoane, dintre care patru chiar din Ulmi, a fost „cazat” în arestul Jandarmeriei din Târgovişte, apoi mutat la Braşov, unde se judeca procesul. În instanţă, Ceauşescu s-a comportat sfidător, de aceea a şi primit o pedeapsă aspră, în iunie 1936: doi ani şi şase luni de închisoare, incluzând perioada de arest.

Condamnaţii au fost mutaţi la Doftana, vestita „universitate comunistă” din judeţul Prahova. Acolo, Ceauşescu s-a apropiat de câţiva dintre liderii comuniştilor români, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. A păstrat însă relaţii profitabile şi cu unul dintre condamnaţii din Ulmi, Gheorghe Dumitrache. Acesta împărţea cu Ceauşescu pachetele cu mâncare pe care i le aducea sora sa, Elena Dumitrache.

Aşadar, pe 22 decembrie 1989, spre familia Dumitrache îşi îndreptase speranţele, timp de o clipă, fugarul Nicolae Ceauşescu! Dacă „persoana“ la care făcea referire Elena Ceauşescu, spunând că „a murit”, era Gheorghe Dumitrache, atunci „Tovarăşa“ s-a înşelat: bătrânul ilegalist din Ulmi încă se mai afla în viaţă! El avea să moară în 1993, deci în 1989 l-ar fi putut găzdui pe vechiul său camarad.

Escală ratată la Judeţeana de Partid din Târgovişte

Revenim la firul poveştii lui Petrişor Nicolae: „«Civilul» propune să mergem la Comitetul Judeţean de Partid. Eram pe centura oraşului, spre Micro XI, şi am observat pe Calea Domnească un trafic intens de maşini cu steaguri tricolore. Civilul mi-a spus să nu ies în strada principală, ci să merg printre blocuri. Mergeam foarte încet pe sensul interzis, fiind văzut de mulţimea de demonstranţi, care au început să strige la noi. Atunci, Elena Ceauşescu i-a spus tiranului să-şi scoată căciula şi şuba, pentru a nu fi recunoscuţi. Am ajuns pe strada dinspre aripa de vest a magazinului Chindia, încercând să ies în Calea Domnească. «Civilul» mi-a indicat să merg prin Micro IX, trecând de BIG şi de Spălătoria chimică. Am ieşit în Calea Domnească, încadrându-ne în trafic. La intersecţie ne-am îndreptat invers, spre străduţa care duce în spatele Liceului «Ienăchiţă Văcărescu», unde am parcat. «Civilul» s-a îndreptat spre Palat pe jos, urmând să vină cu un Aro pentru cei doi”.

„M-am întors, dar nu i-am mai găsit“

„Halta” din apropierea Palatului Administrativ este relatată şi de maiorul Florian Raţ: „Am ajuns, fără niciun incident, cam la 500 de metri de Judeţeana de Partid. Ceauşescu mi-a spus să mă duc la primul secretar şi să vină acolo cu un Aro, dar să nu mă duc prin faţă. I-am spus că nu ştiu unde e Judeţeana, iar şoferul mi-a explicat unde este, pe aleea principală, la vreo 200 de metri. Aveam cu mine şi staţia Motorola, dar nu aveam cu cine ţine legătura acolo, de aceea am lăsat-o în maşină. M-am dus la Judeţeana de Partid. Când am ajuns acolo, în balcon erau revoluţionari, lume multă şi nu se putea intra. Aveam şi arme la mine, puteau zice că vreau să trag. Noi nici nu ştiam care era situaţia atunci. M-am întors unde îi lăsasem, dar nu i-am mai găsit. Nu ştiam ce să fac. Am zis să vin la Bucureşti, să văd cine a luat conducerea. (…) Am întâlnit nişte cetăţeni care strigau «Victorie!», am strigat şi eu. (…) După vreo 300 de metri, am simţit o bătaie pe umăr, şi atunci am îngheţat, mi-am zis: «Gata!». Dar era Rusu Marian, care mi-a spus să scap de armament. Dar eu am zis că îl am în primire şi dacă mă vede cineva, mă împuşcă cu el”.

Pantelimon Găvănescu, omul de la balcon

Ceea ce nu ştia maiorul Raţ iar Ceauşescu nici nu bănuia! – este că prim-secretarul de partid Pantelimon Găvănescu, omul de la care aşteptau cu toţii un ajutor providenţial, se afla, la rândul său, într-o situaţie disperată. Cu puţin timp înainte de sosirea lui Raţ la Palatul PCR, Găvănescu fusese luat pe sus din biroul său, de către revoluţionari, şi scos peste balcon, la şase metri deasupra solului. Găvănescu era ţinut cu un picior peste balustradă, în timp ce „călăii” săi întrebau mulţimea din Piaţă: „Îi dăm drumul?”.

Iar mulţimea răspundea: „Daaaaaaaaaa”. Zdrobirea de caldarâm şi linşajul păreau inevitabile. Dar Găvănescu a fost salvat în ultima clipă de alţi revoluţionari de la balcon, care – mai puţin înfierbântaţi – au strigat: „Fraţilor, nu vă mânjiţi mâinile cu sânge! Suntem revoluţionari, nu criminali!”. Să ne amintim: în urmă cu nici două ore, după ce fugise cu elicopterul de pe sediul CC al PCR, Nicolae Ceauşescu îl întreba prin telefon, de la Snagov, pe prim-secretarul de partid al judeţului Dâmboviţa: „Găvănescule, e linişte la Târgovişte?”. Iar răspunsul venea prompt: „E linişte, tovarăşe secretar general!”. Se întâmpla în jurul orei 12.40, iar acum era 14.20.

„Uite tiranii, chiar aici, lângă noi!“

În 100 de minute, situaţia se schimbase radical. Ceauşescu era un câine hăituit, iar Găvănescu – un şobolan în ghearele unei haite de pisici. Revenim la firul poveştii lui Petrişor Nicolae, şoferul: „După plecarea «civilului» (n. red. – a maiorului Raţ), Elena Ceauşescu m-a ameninţat permanent cu un pistol. După vreo cinci minute, dintr-o curte ne-au observat doi tineri, care au început să strige: «Uite tiranii, chiar aici, lângă noi!».

Speriată, Elena Ceauşescu mi-a spus să plecăm de acolo cât mai repede. Am încercat să pornesc maşina, sub ameninţarea armei, dar din cauza gazolinei, pe carburator se făcuse o crustă de gheaţă. Crezând că nu vreau să pornesc maşina, Elena Ceauşescu a strigat: «Până aici ţi-a fost! Dacă murim noi, mori şi tu!». Am încercat să continui la automat până a pornit maşina”.

Obsesie

Petrişor Nicolae spune în mod repetat că Elena Ceauşescu era înarmată, dar nimeni, în afară de el, nu i-a văzut pistolul sau altă armă. „Tovarăşa“ a călătorit de la Văcăreşti la Inspectoratul de Protecţia Plantelor din Târgovişte pe bancheta din spatele lui Petrişor.

Viaţa fără gărzi de corp

Din acest moment, cursa continuă într-o formulă nouă. În Dacia neagră cu numărul 1-DB-3005 se mai află doar trei persoane: proprietarul maşinii (Petrişor Nicolae) şi dictatorii fugari (Nicolae şi Elena Ceauşescu). A ieşit din joc maiorul Florian Raţ, ultima gardă de corp a foştilor conducători.

Petrişor Nicolae are un motiv mai puţin să fie speriat: armele maiorului Raţ. Acum, mulţimea îl înspăimântă. Linşajul pândeşte la fiecare pas.

Şoferul se apropie de finalul aventurii sale. „Am ieşit spre stânga, pe strada Justiţiei, şi Nicolae Ceauşescu a insistat să mergem la Palat, la Comitetul Judeţean de Partid. A întrebat-o pe Elena dacă Raţ – i-a pronunţat prima dată numele – a lăsat staţia de transmisie. Aceasta i-a răspuns: «Da». Am ieşit în Calea Domnească pe la muzeu, continuându-ne drumul până la staţia taxi de lângă Biblioteca Judeţeană. Observând mulţimea care se îndrepta spre Palat, Elena i-a spus lui Nicolae să se ascundă pentru a nu fi văzut. Acesta a ascultat-o. S-a ascuns şi ea, ameninţându-mă continuu cu pistolul. Mi-a cerut să întorc, am revenit în Calea Domnească, zicându-mi să mergem la Mănăstirea Dealu. La «2 Brazi» am trecut pe stop, am virat la dreapta, spre podul Mihai Bravu, ajungând la Hotelul Partidului. Elenei i-a venit ideea că acolo ar fi în siguranţă. Am oprit maşina la treptele hotelului, unde se aflau doi tineri. Nicolae Ceauşescu deschide uşa maşinii şi zice: «Vrem să intrăm şi noi aici». Fata, îmbrăcată în uniforma hotelului, a urcat în fugă scările, spunând că şeful are cheile şi totul este închis. Elena mi-a cerut să plecăm de acolo şi să evităm aglomeraţia oraşului. Am făcut dreapta, pe lângă Biserica Creţulescu. Elena mi-a cerut să mergem la Sinaia. Am răspuns că nu mai avem benzină şi că ar fi bine să mergem la staţia PECO Teiş. Am ajuns lângă staţie, fără să fiu lăsat să opresc şi să cobor”.

Petrişor Nicolae, în maşina în care i-a predat pe Ceauşeşti

Stop! Există destule detalii discutabile în povestirea lui Petrişor Nicolae, dar unul este minciună flagrantă: faptul că Elena Ceauşescu ar fi avut pistol. Toţi ceilalţi martori şi toate celelalte relatări contrazic această teză. Niciunul dintre dictatorii fugari nu avea armă. Ultima persoană înarmată din Dacia lui Petrişor a fost maiorul Raţ, dar acesta juca deja în alt film.

Petrişor Nicolae continuă: „Intenţia mea era să-i las în maşină şi să fug, fiindcă eram în primejdie din cauza mulţimii care mă văzuse şi a celor doi dictatori. Ei îşi schimbau planul de la o clipă la alta. Acum mi-au cerut să-i duc într-o pădure, gândindu-se probabil că vor putea lua legătura prin staţie cu «câinii lor de pază». M-am îndreptat spre Priseaca, trecând prin centura oraşului, pe la autogară. La Centrul de Protecţia Plantelor era poarta deschisă şi am gândit că asta era şansa mea să scap cu viaţă. Am virat scurt dreapta, am oprit în curte şi am oprit în faţa birourilor, sub nişte brazi. Am cerut voie Elenei să merg înăuntru, să văd dacă este cineva. Am auzit gălăgie în biroul directorului”.

Poveşti din Văcăreşti

În 1989, Maria Ungureanu era primăriţă în Văcăreşti, comuna prin care au trecut, la interval de o oră, atât soţii Ceauşescu (într-o Dacia roşie, schimbată cu una neagră), cât şi tandemul Manea Mănescu – Emil Bobu (într-un Aro). Relatarea fostei primăriţe spune multe despre amestecul de panică şi exaltare din acea zi.

„Pe 22 decembrie eram la primărie, cu o parte dintre salariaţi. A apărut soţul unei salariate, care ne spunea că e jale, sunt manifestări, drumuri blocate. Între timp a mai venit cineva, un localnic, şi ne-a spus că soţii Ceauşescu au trecut pe la noi prin comună. S-au oprit întâi la o fermă care aparţinea Comitetului Judeţean de Partid. Au intrat în legătură cu salariţii, cerând să dea un telefon şi să ia legătura cu prim-secretarul de partid, Pantelimon Găvănescu. Nu au putut da telefon. Mi s-a spus că soţii Ceauşescu s-au oprit apoi la poarta lui Petrişor, un cetăţean din comună, şi au urcat în maşina acestuia. Atunci am rămas blocată. Am făcut rost de o maşină, o basculantă. Am ajuns la postul de Miliţie. Erau mulţi oameni agitaţi. Mi-a rămas în minte o întâmplare cu un cetăţean al comunei, amărât, fără dinţi în gură, care m-a întrebat: «Tovarăşa primar, eu ce să fac acum, pot să tai viţelul?». Am spus: «Bre, taie-l acum, că nu se ştie ce va fi». Apoi, era mare agitaţie în jurul unei maşini. Oamenii încercau s-o răstoarne, se agitau, erau foarte nervoşi. Era maşina doctorului Decă şi tot scotoceau prin ea”.

„Haideţi la Petrişor, că vor să-i dea foc la casă!“

Maria Ungureanu îşi continuă povestea. „La un moment dat, când am ieşit din primărie, am văzut acea maşină cu Manea Mănescu şi cu Emil Bobu. Am trimis băieţii după Aro şi am aflat că a fost oprit la Perşinari. Între timp a venit cineva şi mi-a spus că a venit Petrişor acasă. Am mers cu cineva la Petrişor, pentru că mi s-a spus: «Haideţi, tovarăşa primar, că oamenii vor să-i dea foc la casă pentru că el l-a ascuns pe Ceauşescu!». Am mers în casă, am făcut atunci cunoştinţă, pentru că nu-l cunoşteam. Acolo mi-a povestit cum s-a desfăşurat drumul lui spre Târgovişte, unde i-a lăsat. Am stat mult timp atunci la Petrişor, pentru că oamenii erau porniţi pe el şi îmi era teamă. Am pus şi pază la el acasă. În timpul ăsta, Petrişor era suspectat de oameni că l-a ascuns pe Ceauşescu. Unii îi spuneau «Bine ai făcut!», alţii îl luau la rost”.

Ceauşescu, 23 de minute la „ia-mă, nene!“ Vasile Maluţan Am raportat că s-au urcat într-o maşină roşie”.


A ajuns la marginea drumului, aşteptând o maşină la ocazie. Cu două ore înainte tremurau toţi de frica lui! Lăsat în câmp de elicopterul prezidenţial, după ce a călătorit în fotoliu VIP, „nea Nicu” a căutat disperat un mijloc de transport care să-l ia din pustietate.

Vineri, 22 decembrie 1989. După decolarea de la Snagov, deşi se afla într-o situaţie critică, Nicolae Ceauşescu n-a vrut să ajungă nici la baza flotilei prezidenţiale de la Otopeni, nici în unitatea militară de la Boteni, judeţul Dâmboviţa. El a preferat ca elicopterul pilotat de Vasile Maluţan să-şi continue zborul spre necunoscut şi, apoi, să aterizeze într-un lan de orz.

Nicolae Ceauşescu: „Ia spune, mă, ce sate am demolat eu?“

Astfel, la ora 13.09, la exact o oră de la plecarea de pe sediul CC al PCR, „marele conducător” se afla în câmp, la sud-est de satul Sălcuţa, situat lângă oraşul Titu. Ce era de făcut? Şi, mai ales, încotro s-o ia? Situaţia devenise disperată de când, cu câteva minute înainte, Televiziunea şi Radioul asmuţeau populaţia împotriva „odiosului dictator” şi a „sinistrei sale soţii”. De aici până la linşaj mai era doar un pas.

Abandonaţi la marginea drumului Bucureşti-Titu-Găeşti-Piteşti, Nicolae şi Elena Ceauşescu mai aveau de partea lor doar cele două gărzi de corp: maiorul Florian Raţ şi căpitanul Marian Rusu, din Direcţia a V-a a Securităţii.

„Băi, tu chiar nu serveşti cauza?”

Pilotul Vasile Maluţan a reconstituit în 1995, la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, primele momente de după aterizarea elicopterului lângă Sălcuţa. „Raţ a fugit repede la şosea, să găsească o maşină.

Rusu a stat, aşa, mai lângă ei, să le asigure o oarecare gardă. Raţ a oprit nişte maşini. Primul a fost un Mercedes alb, care venea dinspre Titu. După aceea s-a oprit o maşină roşie, care venea dinspre Bucureşti, cu trei bărbaţi şi o femeie cu căciulă de blană. Soţii Ceauşescu nu s-au urcat la ăia, deşi oamenii, după gesturi, îi pofteau”. În acest timp, Ceauşeştii stăteau la marginea şoselei, la adăpostul unui salcâm. Vasile Maluţan a mai rămas în preajma lor câteva minute. La un moment dat, secundul Mihai Ştefan zice: «Vedeţi că vă cheamă Ceauşescu». «Ce mai vrea, mă? Gata, am terminat!».

«Nu, serios, insistă să mergeţi, face din mână». M-am dat jos, m-am dus la el. Zice: «Băi, tu chiar nu serveşti cauza?» «Păi, care cauză? Nu ştiu dacă am avut o cauză comună». La care a dat a lehamite din mână, zicând: «Şi acum, ce faci?». «Păi, mă întorc la unitate. Ducem echipajul şi elicopterul la unitate, la Otopeni». Mi-a întins mâna, am dat mâna cu el, i-am urat noroc. Madam Ceauşescu zice: «Păi, şi cum ne laşi pe noi aşa?». «Păi – zic -, n-avem ce face. Ne ridicăm în aer şi ne fac ăştia ţăndări». El mi-a mai zis atât: «Vezi, nu spui nimic unde suntem şi ce facem!». Apoi am plecat, am decolat şi am venit spre Otopeni. Am raportat că s-au urcat într-o maşină roşie”.

Eroare! Ceauşeştii nu s-au urcat în acea maşină roşie, ci într-o altă Dacie, tot roşie, care avea să vină din sens invers (dinspre Titu) şi care nu avea patru pasageri, ci unul singur.

Misteriosul doctor Decă

Maiorul Florian Raţ (acum decedat) a povestit Comisiei „Decembrie 1989″, în 1995, cum au ajuns Ceauşeştii în maşina doctorului Decă. „Am văzut undeva pe dreapta un cetăţean cu un Ford Taunus oprit şi m-am dus să discut cu el. L-am întrebat dacă are benzină şi poate să ne ducă până la Târgovişte. Între timp, mă strigă Marian şi îmi spune că s-a oferit un domn să ne ducă. Am văzut că era o Dacie roşie care venise dinspre Găeşti şi o întorsese cam la 30 de grade. În maşină era un cetăţean cu o căciulă de blană şi palton. Şoferul a zis că ne dă cheile dacă vrem să conducem noi, dar Ceauşescu a zis să meargă el, că e maşina lui. După ce s-au urcat Nicolae şi Elena Ceauşescu, Rusu Marian a zis să mă urc eu, că el a făcut rost de altă maşină. Pe drum, şoferul a zis că este doctorul Decă şi că o rudă a lui este blănar la Ceauşescu. S-a oferit să-i ducă până la Târgovişte”.

Căpitanul Marian Rusu a redat astfel acele momente: „Ceauşescu a felicitat echipajul şi a dat mâna cu Maluţan. Ne-am îndreptat către şosea, unde deja opriseră maşini. Era clar pentru noi că trebuia să continuăm drumul pe roţi. Pe jos nu puteam merge. Unul dintre şoferii care opriseră s-a apropiat de Nicolae şi de Elena Ceauşescu şi le-a spus că se numeşte Decă şi că este văr cu blănarul lor, Săndulescu. Acest Decă s-a oferit să-i ducă el cu maşina”.

Acolo, la Sălcuţa, căpitanul Marian Rusu i-a abandonat pe Ceauşeşti. „Am socotit că este momentul în care eu mă pot desprinde”, explică el. A urcat într-o Dacie albă, aparţinându-i inginerului Vlad Nicolae, şi a plecat în direcţia Bucureşti. Avea să se oprească la Bâldana şi, de acolo, cu un TIR, să ajungă la Târgovişte, unde l-a reîntâlnit pe maiorul Raţ. De acum, plănuiau să revină la Bucureşti, „să se pună în slujba Revoluţiei”. Misiunea lor în slujba Ceauşeştilor se încheiase.

Preşedintele nimănui

Apariţia elicopterului în zonă a stârnit curiozitatea sătenilor şi a lucrătorilor de la fermele din apropiere. Unii oameni aflaţi în trafic au oprit şi ei, la marginea drumului, să-l vadă pe şeful statului cum îşi încearcă norocul la „ia-mă, nene!”. Cei mai mulţi şi-l amintesc pe fugar astfel: nebărbierit, speriat, cu mâinile încleştate şi cu vocea tremurândă.

Cei care veneau la faţa locului, din curiozitate sau mânaţi de ură, îşi făceau planuri cum să pună mâna pe cuplul dictatorial. Unul dintre cei aduşi de destin faţă în faţă cu „nea Nicu”, inginerul Marius Popescu, şef de fermă la Potlogi, lângă Sălcuţa, venea – alături de un coleg şi o colegă – în remorca unui tractor. Aducea de la Banca Agricolă, din Titu, salariul pe decembrie al subordonaţilor săi. Se apropiau Sărbătorile şi oamenii aveau nevoie de bani.

Elena Ceauşescu

Ajuns în dreptul elicopterului „parcat” în cultura de orz, inginerul Popescu s-a frecat la ochi. „Cum ne-am uitat mai bine, lângă elicopter – două cadre militare, comandantul şi adjunctul elicopterului … Şi ce am surprins? O linişte deplină… şi doi bătrânei. Erau Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena. Se vedeau căciula lui «nea Nicu» şi blana de pe Leana. Şi-mi zic: «Ăia la Bucureşti închid porturile, aeroporturile şi vămile, iar nea Nicu – uite-l la Titu, să facă stare de vegetaţie cu orzul IAS-ului!”, se amuză inginerul Popescu.

Mirajul coletului cu milioane de dolari

Înainte ca elicopterul Dauphin să decoleze spre Bucureşti, inginerul Marius Popescu a surprins un moment care a rămas o enigmă până astăzi. „După ce au coborât, maiorul Florian Raţ a luat din elicopter un colet de formă paralelipipedică, pe care l-a pus lângă un salcâm de la marginea drumului. După efortul maiorului, un om destul de solid, coletul avea, cred, cam 15-20 de kilograme. Era învelit într-o pânză albă, bine muchiat – domn’e, colţuri ca la un stâlp de lucrat la grinda casei. Dimensiuni: 70 pe 40 pe 30 de centimetri”.

Peste mai puţin de o jumătate de oră, pachetul ajungea în portbagajul doctorului Decă, primul şofer de ocazie al Ceauşeştilor.

Se prea poate ca respectivul colet – adus de dictatori de la Palatul Snagov – să fi schimbat viaţa unui medic navetist. Inginerul Popescu bănuieşte că în pachetul cel greu se găsea o sumă mare de bani: „Cred – aşa, după mărimea lui – că erau vreo patru milioane de dolari”. Popescu evocă o întâmplare din luna următoare: „Pe 17 ianuarie 1990, doctorul Decă a plecat în America. A trecut pe la Otopeni cu un copil, cu un cărucior din ăsta pe două roţi. L-a tras prin Otopeni, s-a dus cu el şi nu l-a controlat nimeni”. Inginerul Popescu îşi însoţeşte demonstraţia cu o întrebare retorică: „A mai auzit cineva ceva de doctorul Decă? S-a topit în America! Nici nu-i de mirare – cu aşa bani…”

Nicolae Ceauşescu

Dar, toate la vremea lor!

Primul plan de capturare

Între timp, în apropierea dictatorilor încep să apară, de peste câmp, oameni de la fermele din zonă. Mai vechi la faţa locului, inginerul Popescu era în căutare de aliaţi pentru a-i captura pe Ceauşeşti. Cel puţin aşa susţine el. Căpitanul Rusu, aghiotantul Elenei, patrula pe axul drumului în căutarea unei maşini. În apropierea dictatorilor se afla maiorul Raţ.

„La un moment dat, m-am apropiat de Ceauşescu în speranţa că gata, zic, ăsta e la ocazie şi chiar să-l suim în remorca noastră să-l ducem undeva. A apărut peste câmp şi un grup de muncitori de la Avicola Titu, Ferma 5. Le-am spus despre ce e vorba. Zic: «Mă! Hai să-i prindem, că i-a lăsat elicopterul aicea, a fugit şi uite, lui îi tremură barba, ea e înnebunită».

I-am spus tractoristului meu să tragă tractorul şi să blocheze drumul. În timpul ăsta s-au văzut ghinturile armei sub scurta lui Raţ. Tractoristul s-a oprit, iar muncitorii de la Ferma 5 s-au speriat şi ei. A luat fiecare câte un salcâm, de pe marginea drumului, în braţe. Doar câte un ochi, aşa, se mai vedea spre şosea”, mai povesteşte Popescu.

Zdrobiţi de pasarelă sau ascunşi în beci

Inginerul Popescu aproape că-şi pierduse speranţa. Apare la faţa locului un alt personaj de-al locului: inginerul Nicolae Vlad, şeful Fermei 7 de la Sălcuţa. Momentul e redat tot de inginerul Marius Popescu: „Vorbesc cu el: «Uite, ăştia stau la ocazie». I-am spus tot ce s-a întâmplat acolo, iar el zice: «Hai să-i ducem cu maşina mea!» . Zic: «Mă, fii atent! Dacă se suie la tine în maşină, îi dăm de pasarela de la Produleşti, că văd că sunt porniţi să se ducă încolo». Aveam de gând să ne aruncăm cu maşina de pe pasarelă, cu Ceauşescu în ea. Căpitanul Rusu îmi spusese că vrea să ajungă spre Piteşti. Şi-i zic: «Ai încredere în mine!». Dar maiorul Raţ şi-a dat seama că-i lucrătură şi nu a vrut să-i lase cu noi pe «nea Nicu» şi pe Leana. Ei făceau ce le spunea maiorul. De capturat nu se mai punea problema, că maiorul avea arme. Deci, muncitorii mă abandonaseră, erau după salcâmi, rămăsesem eu cu Vlad”.

Furia anticeauşistă a inginerului Popescu avea rădăcini vechi. Fiu de preot interbelic, el avusese de suferit şi în şcoli, şi ca inginer. În plus, vizitele lui Ion Dincă – vestitul „Te-leagă” – îl terorizaseră. O dată s-a trezit chiar cu cătuşe la mâini, fără să fie vorba despre vreo judecată.

Pornit împotriva lui Ceauşescu era şi inginerul Nicolae Vlad. Acesta avea alt plan. „M-am dus la Ceauşescu şi i-am spus: «Domnule Ceauşescu, vreţi să mergeţi undeva?». Avea nişte ochi ca unghia mea, negri, perfect rotunzi, te pătrundeau. N-a schiţat nimic, mi-a răspuns aşa: «Da. O să merg. Dar mai rămân. Da. O să merg». Eu voiam să-i iau şi să-i pitesc. Să-i duc la socrii mei în pivniţă, la Gura Foii, lângă Găeşti, că socrul meu era preot şi-i era tare drag de ăştia, că i-au luat tot comuniştii”, povesteşte inginerul Vlad.

Opţiunea Decă

Până la urmă, Ceauşeştii n-au ajuns nici în remorca inginerului Popescu, nici în Dacia albă a inginerului Vlad. Au urcat în Dacia roşie a doctorului Decă şi au pornit spre Titu, de unde aveau două variante: spre Găeşti – Piteşti sau spre Târgovişte. La Sălcuţa, ei l-au pierdut pe căpitanul Rusu, rămânând doar cu maiorul Raţ.

Episodul Sălcuţa

-Locul: satul Sălcuţa, judeţul Dâmboviţa
Sosirea: 22 decembrie 1989, ora 13.09, cu elicopterul
-Plecarea: 22 decembrie 1989, ora 13.32, cu maşina
-Durata: 23 de minute
-Personaje: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, mr. Florian Raţ (garda de corp a lui Ceauşescu), cpt. Marian Rusu (garda de corp a Elenei), col. Vasile Maluţan (pilot), col. Mihai Ştefan (copilot), maistru militar Stelian Drăgoi (mecanic de bord), ing. Marius Popescu, ing. Nicolae Vlad, dr. Nicolae Decă

Ceauşescu, lăsat în aer de toată lumea – «Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi, deocamdată e preşedintele României».


Plecaţi în fugă de la Snagov, soţii Ceauşescu au sperat că vor fi apăraţi de două elicoptere de luptă, bine înarmate. Acestea nu s-au ridicat însă de la Otopeni. Cursa Snagov – Sălcuţa a fost ultimul zbor al Ceauşeştilor. Trei zile mai târziu, un alt elicopter avea să le transporte cadavrele de la Târgovişte la Bucureşti.

La scurt timp după decolarea de la Snagov, când elicopterul Dauphin a luat înălţime, Ceauşescu a avut confirmarea: dispozitivul de securitate strângea laţul în jurul Palatului. Privind în jos, fostul comandant suprem – era deja „fost”, căci nimeni nu-i mai asculta ordinele – a văzut mişcările de trupe de la sol. Când se afla încă în Palat, acestea i s-au părut suspecte; din aer, avea imaginea trădării.

Pentru prima dată şi-a pus problema supravieţuirii. Pierderea puterii nu mai era chiar cel mai grav lucru care i se putea întâmpla. De-acum, însăşi viaţa îi era în pericol.

„Vasile, orientează-te!“

Şi totuşi, mai exista o fărâmă de speranţă. În câteva minute avea răspunsul la o întrebare capitală: l-a abandonat chiar toată lumea? La comanda Armatei a rămas totuşi generalul Stănculescu, care e altfel decât „trădătorul Milea”…

Aşadar, se ridică sau nu cele două elicoptere de la Otopeni, cum a zis Maluţan? Tocmai îi solicitase generalului Iosif Rus (şeful Aviaţiei Militare), prin intermediul colonelului Vasile Maluţan, pilotul elicopterului său, ca aparatele să vină echipate cu militari înarmaţi.

La 25 mai 1995, cu o zi înainte de a muri într-un accident de elicopter stupid şi suspect, Vasile Maluţan a dezvăluit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Ceauşescu mi-a cerut să-i raportez generalului Rus că are nevoie de două elicoptere mari, cu trupe pentru însoţire, că se simţea descoperit. Nu avea gardă ca lumea. Şi a insistat pe treaba asta. Am luat legătura cu Rus, care zice: «Discută direct cu Tenie şi raportează-i ce mi-ai raportat mie!». Adică, ordinul lui Ceauşescu”. Colonelul Petru Tenie se afla la comanda flotilei prezidenţiale de la Snagov.

Maluţan continuă: „Am făcut cum mi-a ordonat generalul Rus, mi s-a dat legătura, am vorbit cu Tenie. Şi Tenie zice: «Vasile, fii atent că, din momentul de faţă, nu se mai ridică niciun elicopter! Aşa că, orientează-te!». Lucrul acesta m-a încurajat extraordinar. Discuţia avea loc la ieşirea din Palat. Ceauşescu a stat pe scări, lângă mine, să audă ce vorbesc. M-a auzit ce am vorbit… A dat din mână nemulţumit… Dar el pe Tenie nu l-a auzit! N-a ştiut că Tenie mi-a spus treaba asta. Eu lui Ceauşescu i-am raportat că elicopterele se pregătesc şi… or să vină. Îmi pregăteam o minciună – că voiam să plec de la Snagov – şi să-i zic că trebuie să schimbăm elicopterul, că l-am suprasolicitat la decolarea de pe CC şi nu prezintă garanţie. Dacă vrea să plece de aici şi să decoleze din nou, eu nu-i mai garantez că ajungem întregi!”.

„Da’ pe noi cui ne laşi?“

Nicolae Ceauşescu, gânditor, n-a reacţionat imediat. S-a băgat în ciorbă Elena Ceauşescu. Povesteşte Maluţan: „Deci, am încercat să-l mint. La care, Madam Ceauşescu zice: «Da’ pe noi cui ne laşi, dacă tu pleci cu ăsta…?» «Vin cu celălalt, de rezervă! Cu ăla bun!»… Eu voiam să mă văd plecat de-acolo… Mai cu seamă că, după aia, iar am intrat înăuntru, iar Rusu Marian s-a apropiat de mine şi mi-a spus: «Vasile, vezi că a căzut Televiziunea!».

Am înţeles că a fost ocupată de demonstranţi. Şi mi-am dat seama că, din momentul ăsta, trebuie să se întâmple ceva… Adică, trebuie să «divorţăm» de Ceauşescu – aşa am gândit-o eu atunci. După care m-am dus la elicopter. Am vorbit cu băieţii: «Uite, măi băieţi, am încercat şi treaba asta, să reuşim să-l păcălim, să fugim cu elicopterul la unitate. N-a fost de acord». Eu nu ştiam ce forţe au ei acolo. Că dacă ştiam că sunt numai doi soldaţi şi nu ştiu ce… porneam motoarele şi fugeam!”.

Plan de evadare

Dar aventura de la Snagov nu se încheiase. Pilotul prezidenţial îşi continuă povestea. „Am fumat o ţigară şi mă cheamă iar în interior. «Băi, ia, mă, legătura din nou cu ăştia, ce dracu’ întârzie atâta? Să chemi elicopterele!». Deci, el o credea pe aia: că vin elicopterele. Am luat legătura cu unitatea… cu Tenie, bineînţeles, că vorbeam de formă! Zic: «Ce faceţi cu elicopterele?! Uite, tovarăşul preşedinte aşteaptă elicopterele alea!». Iar Tenie: «Băi, ţine-l de vorbă!».

Eu îmi făceam planul cum să fug de aici. Cum să scap de ei. A doua oară… Iar am plecat către elicopter. Dar m-au mai chemat o dată! «Băi, vino înapoi şi dă din nou telefon, să vină ăştia!». Mă întorc înapoi – iar telefonul de formă… Acelaşi telefon – degeaba… Şi am plecat. «Eu mă duc şi vă aştept la elicopter». Dar le spun că nu mai pot să-i iau pe toţi, de acolo nu mai pot decola cu toţi, că n-am unde să-i dau drumul la vale, aşa cum a făcut de pe CC. Şi zic: «Intru în copaci… Nu se poate!» Atunci, Manea Mănescu şi cu Bobu au zis că se descurcă ei cu vreo maşină, ceva…”

Fuga-fuga, că pleacă elicopterul!

După ce mi-a spus Rusu că a căzut Televiziunea, Ceauşescu mă trage de mânecă şi mă întreabă dacă «servesc cauza». La care m-am uitat aşa, puţin… că eu nu am mai auzit cuvântul ăsta! Era vreo parolă între cei care lucrau în CPEx… Nu i-am răspuns nimic. Am cerut permisiunea să plec la elicopter. Acolo, zic: «Băieţi, nu ştiu cum ieşim din povestea asta, dar oricum, noi pornim motoarele».

M-am înţeles cu mecanicul – zic: «Înainte de a apărea ei, tu eşti atent, dacă am pornit şi al doilea motor şi ţi-am făcut semn că suntem gata de decolare, te-ai urcat, ai tras uşa şi… am şters-o!» Cu scările lăsate, ca şi cum îi aşteptam pe ei… Zic: «Şi dacă apar cumva, o să poată să dea ordin la ăştia să tragă în noi. Deci, pornim motoarele şi o ştergem la unitate, că pe traseu nu ne dă nimeni jos!» Ştiam noi cum să ajungem să nu ne dea nimeni jos: să nu ne ridicăm prea sus! Şi pornesc primul motor. Când au auzit zgomotul motorului, au venit alergând către elicopter. N-am avut ce face! Dacă dădeau ordin să se tragă? Dacă trag, ne omoară ca pe nişte proşti. Că nu ştiam ce au în cap”, povesteşte Maluţan.

„Nu ateriza, ia-o către Piteşti!“

„Înainte de a decola, Ceauşescu a spus: «Mergem spre Boteni!». Dar eu, fără să-i raportez lui, am venit spre Otopeni. Am trecut la verticală chiar. Dar şi-a dat seama imediat! La vreo două-trei minute. Şi mă bate pe umăr: «Da’ de ce mergi spre Otopeni?». «Păi, nu mi-aţi spus să ridicăm alea două… să vedem ce fac ăia acolo…?!» Eu – crezând că îl conving să aterizăm la Otopeni! Mă simţeam în siguranţă la Otopeni, că eram la mine în unitate, nu? Şi ajungem. N-a mai comentat”.În acest moment, lui Nicolae Ceauşescu îi licăreşte o speranţă: dacă totuşi se ridică elicopterele? Dacă Armata totuşi n-a trădat? Maluţan: „Trecând la verticală, la Otopeni, unul dintre mecanicii noştri de bord de la sol zice: «Ai radio deschis, cumva?».

Zic: «Uite că nu m-am gândit la asta». Şi pun frecvenţa Radio România – programul 1. Şi ascult în căşti ce se întâmpla! Numai noi, echipajul, auzeam treaba asta. Lucrul ăsta mi-a întărit hotărârea de a scăpa de Ceauşescu. L-am întrebat dacă vrea să aterizeze în incinta unităţii. A refuzat: «Nu, ia-o către Piteşti!». Deci, el n-a fost stabil. N-a avut o idee fixă să mergem într-un anume punct. A oscilat”.

Ceauşescu primea o lovitură mortală: mult-aşteptatele elicoptere de sprijin, cu militari, armament şi muniţie la bord, s-au dovedit o himeră. De-acum, „comandantului suprem” îi devenea clar că se mai poate bizui doar pe cei doi ofiţeri de Securitate de la bord şi pe echipajul elicopterului. Dar dacă nici aceştia…?

Aterizarea în lanul de orz

„Am luat înălţime, am urcat la 700 de metri, să nu creadă lumea că eu vreau să fug undeva sau… Nu am mai pus pus pe frecvenţă militară, am ţinut legătura cu ăştia de la trafic civil, care mi-au zis: «Ştii, ar fi bine să nu te îndepărtezi prea mult!». Asta am luat-o ca pe o ameninţare. Eram la circa 33 de kilometri de Otopeni. Mă apropiam de zona Titu, Boteni… Am vrut să iau căştile să i le dau lui Ceauşescu, să audă ce se întâmplă, ce se spune la Radio… «Fuga tiranului» şi aşa mai departe…

Dar el: «Nu asculta, mă, că alea-s minciuni – ce auzi tu acolo!». Îmi venea să şi râd, dar cel mai mult eram speriat. Am vrut să fac viraj înapoi, dar Rusu Marian, aghiotantul ei, zice: «Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi, deocamdată e preşedintele României». Zic: «Bine, mă». Rusu luase căştile de la mecanicul meu de bord, care stătea lângă el, în spate. El a auzit tot, iar eu cu tehnicul nu mai puteam comunica. Dar eu am făcut virajul – 90 de grade pe dreapta, înapoi. Zic: «Bă, da’ voi nici nu ştiţi ce vreţi să faceţi de fapt. Aveţi vreun obiectiv?». Rusu zice: «Vezi-ţi de treaba dumitale!»”.

Urmează o decizie crucială a pilotului Vasile Maluţan. „Atunci, îi raportez lui Ceauşescu că am fost depistaţi de radiolocaţie şi vom fi pulverizaţi într-un minut sau două… Atunci mi-a trecut prin cap treaba asta! Ceauşescu s-a speriat. Şi zice: «Dă-i drumul jos!». «Păi – zic – se vede Boteniul. Mergem la Boteni?». «Nu, nu! Aterizează lângă şosea!». Şi am aterizat lângă şosea”.

Se întâmpla în apropierea localităţii Sălcuţa, de la sud de Titu. „Pista de aterizare” era un lan de orz de toamnă, cam de-o palmă. Un orz de toată frumuseţea.

Elicopterul Ceauşeştilor era în bătaia a opt tunuri!

În dimineaţa de 22 decembrie, regimentul de elicoptere de la Boteni era în alarmă de luptă, ca toate unităţile militare. Comandantul regimentului, comandorul Ioan Suciu (condamnat ulterior în dosarul „Ţigareta 2” alături de Gheorghe Truţulescu), primise ordin de dimineaţă, de la generalul Iosif Rus, să se pregătească pentru o misiune la sediul CC al PCR. După anunţul de la radio, de la ora 10.59, despre moartea „trădătorului” Milea, Suciu s-a organizat ca pentru război.

„Am dat ordin să armeze şi să fie gata de tragere“

„Cam la 20 de minute după ce am ordonat dublarea posturilor şi foc fără somaţie, a apărut elicopterul Dauphin. N-am ştiut că acest elicopter a fost pe clădirea CC şi nici nu ştiam cine este la bord. Mă aflam cam la 150-200 de metri de punctul de conducere a zborului. Am fugit în punct. Staţiile erau pornite şi am vorbit pe frecvenţa pe care vorbeam în general când se zboară.

Dar nu mi s-a răspuns nimic. Am înţeles ulterior că ei erau pe frecvenţa Aeroportului Otopeni. Atunci am dat ordin comandantului batalionului de artilerie să îndrepte cele opt piese de artilerie, tunurile, către elicopter. Să armeze şi să fie gata de tragere. Eu văzusem elicopterul şi am cerut elemente. Am spus că văd un elicopter Dauphin şi să-mi spună ce caută acolo şi pe cine are la bord. Le-am cerut şi indicativul. Era o situaţie deosebită şi în obiectiv ne apărea ca duşman. Nu a răspuns şi a aterizat foarte aproape de noi, lângă şosea”, a declarat Suciu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Dacă-i ordon foc, îl spulberă“

După încercările nereuşite de a lua legătura cu cei din elicopter, Suciu a păstrat ordinele de foc. „A aterizat, dar nu a oprit motoarele. L-am somat prin radio să spună cine este. Comandantul bateriei era la telefon. Mi-a spus că atunci când îi ordon foc, îl spulberă. Locţiitorul meu pentru zbor m-a întrebat dacă ordon foc. I-am răspuns că nu m-am hotărât. Mi-a spus că vrea să ştie ce gândesc. Eu i-am spus că, în orice caz, cei care pilotează sunt ca şi noi, şi nu sunt vinovaţi de nimic. Dar ce căutau acolo, pe cine au lăsat? Nu aveam nicio idee cine putea fi. Nu am intuit măcar că ar putea fi familia conducătoare”.

Căutări anemice

După ce Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost lăsaţi în câmp, Suciu a mai primit un ordin de la generalul Iosif Rus: să schimbe emblemele de pe aparatele de zbor. „Elicopterul a decolat după puţin timp. Am primit un telefon şi ni s-a spus că în aparatul respectiv a fost Ceauşescu şi că trebuie să-l căutăm. Generalul Rus ne-a ordonat să vopsim cocardele de pe burta elicopterelor, care erau sub formă de stea – să le facem sub formă de drapel, adică dreptunghiulare, şi să decolăm de urgenţă, să facem o cercetare aeriană pe toate şoselele din împrejurimi”, a mai declarat Suciu în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

Căutările au fost anemice: militarii de la Boteni nu i-au găsit pe Ceauşeşti deşi aceştia au stat 23 de minute în câmp deschis, la câteva sute de metri de cazarma lor. Destinul – sau un regizor bun – voia ca fugarii să-şi continue cursa spre moarte într-o maşină Dacia.

Pericol

Elicopterul prezidenţial a fost luat în vizor de opt baterii de artilerie de la baza militară de la Boteni. Trăgătorii aşteptau comanda „Foc!“.

%d blogeri au apreciat asta: