Gaddafi a fost omul americanilor. De ce a căzut în dizgraţie?


Serviciile secrete americane, britanice şi libiene au avut o strânsă cooperare în timpul lui Gaddafi. Human Rights Watch a descoperit la Tripoli dosare secrete care dovedesc că CIA şi MI6 au colaborat intens cu serviciile secrete libiene.

Principala verigă de legătură a colaborării a fost Musa Kusa, şeful spionajului libian şi fost ministru de Externe al lui Gaddafi, informează Sky News. Kusa a fugit în Marea Britanie la începutul anului, iar documentele au fost descoperite în biroul lui din Tripoli.

Unul dintre dosare dă amănunte despre ajutorul acordat de Marea Britanie pentru redactarea unui discurs al lui Gaddafi.

Foto: AFP

Un altul conţine informaţii despre întâlnirea fostului premier britanic Tony Blair cu fostul dictator de la Tripoli în 2004 şi sugerează că a fost ideea Guvernului britanic ca întrevederea să aibă loc într-un cort.

Foto: AFP

„Nu ştiu ce găsesc englezii aşa de fascinant la corturi. Adevărul e că ziariştii o să fie cuceriţi de idee”, se notează într-o scrisoare de la un ofiţer MI6 către Kusa.

SUA au folosit Libia pentru torturarea deţinuţilor

Dosarele dovedesc de asemenea că Statele Unite au folosit Libia ca bază pentru programul extrădărilor extraordinare, un program ce prevedea transferarea în străinătate a deţinuţilor consideraţi o ameninţare pentru securitatea naţională a SUA.

Organizaţiile pentru drepturile omului consideră că scopul real al acestui program era torturarea acestor deţinuţi în afara jurisdicţiei americane.

Nu există indicii că Marea Britanie ar fi fost implicată în acest proces, dar au apărut informaţii din dosarele secrete că serviciile britanice de informaţii le ofereau omologilor din Libia detalii despre disidenţii libieni care locuiau în Marea Britanie la vremea respectivă.

Ministerul britanic de Externe a precizat că nu comentează pe tema problemelor de informaţii şi securitate naţională.

Biografie pe scurt

Fiica colonelului Muammar al-Gaddafi şi Safyia Farkash. A fost supranumită „Claudia Schiffer a Africii de Nord” datorită buclelor ei blonde şi a educaţei europene.
Nascută în 1976, avocat, ea a fost Secretar General al Fundaţiei “Waatasemu” pentru caritate în Libia Aisha Gaddafi, în vârsta de 35 de ani, anul trecut a fost numită Ambasador al Bunăvoinţei din partea Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare, pentru promovarea drepturilor femeilor şi implicarea în prevenirea violenţelor domestice şi a crimelor de onoare în Libia. Precum tatăl ei, ea a sprijinit Armata Republicană Irlandeză. Aisha Gaddafi este jurist de profesie, printre clienţii săi numărându-se, în 2004, şi Saddam Hussein.

Aisha a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea Al Fattah în 1998. A continuat doctoratul în drept internaţional la Sorbona în Paris păna în anul 2003. Aisha a publicat o carte în limba franceză despre viaţa ei, de 92 de pagini intitulată „Prinţesa păcii”Aïcha Moummar Kadhafi” „Princesse de la Paix”. Autorul cărţii este Dr. Sami Jallouli.

Aisha Gaddafi într-un interviu pentru „Sunday Telegraph” a povestit: „Suntem o familie foarte apropiată, şi, deşi tatăl meu este foarte ocupat, insist să ne adunăm toţi zilnic. Băieţilor mei le place să stea în cortul lui şi să bea lapte de cămilă”
„Am simţit că e de datoria mea să apăr un om acuzat pe nedrept”, îşi motivează decizia cea care nu-i poate ierta pe fostul premier britanic Margaret Thatcher şi pe ex-preşedintele SUA Ronald Reagan pentru noaptea din 1986 când avioanele americane au bombardat Tripoli.
Întrebată dacă Libia ar putea deveni o democraţie în stil occidental, Aisha a răspuns: „La care democraţie occidentală vă referiţi? La cele care se presupune că sunt democratice, dar au închisori secrete precum cea de la Guantanamo?”

Sami Jallouli execută o agenţie de comunicare cu sediul la Geneva, este de asemenea activă în domeniul de publicare.
Dr. Sami Jallouli, este un politolog, scriitor şi specialist în Elveţia şi lumea arabă.

În seara de 23 august 1944, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, ruperea înţelegerilor cu Hitler şi anunţarea oficială a alianţei cu Statele Unite, Anglia şi Uniunea Sovietică. Germanii au trecut la represalii şi au bombardat Capitala timp de trei zile şi două nopţi.


În seara de 23 august 1944, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, ruperea înţelegerilor cu Hitler şi anunţarea oficială a alianţei cu Statele Unite, Anglia şi Uniunea Sovietică. Germanii au trecut la represalii şi au bombardat Capitala timp de trei zile şi două nopţi.

În 1941, România a intrat în război alături de Germania, atacând Uniunea Sovietică. Ţara noastră pierduse deja o parte din Ardeal, Basarabia şi Bucovina. Spera ca alianţa cu naziştii să-i readucă înapoi măcar teritoriile estice luate de sovietici.

În 1944 însă, conducerea României a semnat cu aliaţii condiţiile ieşirii din război. Pentru acest lucru era nevoie de arestarea mareşalului Ion Antonescu şi demiterea guvernării progermane. Acest lucru s-a întâmplat în seara zilei de 23 august 1944, când regele Mihai a ordonat arestarea mareşalului.
Aflând că Antonescu a fost înlăturat, Hitler s-a enervat şi a decis transformarea României „într-o baie de sânge”. Începând cu 23 august 1944, timp de trei zile, Bucureştiul a fost bombardat zi şi noapte, în zona centrală, Gara de Nord, Atelierele Griviţa, cartierul Chitila, Bucureştii Noi şi Băneasa. În urma bombardamentelor s-au înregistrat 182 de morţi şi 206 răniţi, adulţi şi copii.

Mesajul lui Hitler pentru Antonescu: «Să nu te duci la Palatul Regal»

Există informaţii mai puţin cunoscute legate de evenimentele de la 23 august 1944. “Momentul arestării lui Antonescu era să fie ratat la mustaţă, cum s-ar spune, lucru care ar fi schimbat situaţia României”, ne-a dezvăluit istoricul Dan Falcan.
– Hitler i-a dat lui Antonescu, la un moment dat, un sfat: “Să nu te duci sub nici un pretext la Palatul Regal”. Antonescu nu a ascultat acest sfat până la capăt.
– Arestarea lui Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei trebuiau să se petreacă la 26 august. Dar în dimineaţa zilei de 23 a avut loc o întâlnire, pe marginea lacului Herăstrău, la un ceai, a lui Ioan Mocsony-Stârcea, unul dintre oamenii de încredere ai lui Mihai I, cu Radu Davidescu, şeful de cabinet al mareşalului Antonescu. Cu această ocazie, Davidescu i-a spus lui Stârcea, întâmplător, că Antonescu urma să plece, chiar în acea seară, pe front. Asta însemna anularea planului de arestare din ziua de 26, cu implicaţii excepţionale pentru viitorul României. Stârcea l-a anunţat imediat pe rege, care a decis arestarea mareşalului chiar pe 23 august, înainte ca acesta să plece din Bucureşti.
– Antonescu era de acord ca România să încheie un armistiţiu cu aliaţii, dar, în acest caz, dorea să lase trupelor germane o perioadă de două săptămâni pentru a putea pleca neatinse din ţara noastră.

Teatrul Naţional a fost distrus «din greşeală»

Una din clădirile distruse în august 1944 a fost imobilul fostului Teatru Naţional, care era situat pe Calea Victoriei. „În timpul bombardamentelor de noapte, germanii, care voiau să distrugă Palatul Telefoanelor şi Palatul Regal, au greşit ţinta şi au dat drumul muniţiei, din greşeală, pe
ste teatru”, ne-a spus istoricul Dan Falcan.

Fostul Teatru Naţional de pe Calea Victoriei, fumegând în august 1944

„Mareşalul Antonescu a spus că a fost crescut cu ură faţă de evrei şi turci”


De ce creştinii au ajuns să-i numească pe evrei „jidani”? Cum se explică antisemitismul şi cum a evoluat el? Cum a fost posibil Holocaustul românesc? Directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, punctează pe scurt, pentru România liberă, câteva idei despre problematicile enunţate mai sus.

Pentru mai multe explicaţii legate de situaţia evreilor din România, puteţi descărca aici Raportul Wiesel, efectuat din iniţiativa preşedintelui României din vremea aceea, Ion Iliescu.

Antisemitismul este legat de apariţia şi dezvoltarea creştinismului, care a intrat în conflict simbolic cu religia iudaică, plecând de la faptul că afirmau creştinii că Iisus a fost ucis de evrei, explică directorul Institutului „Elie Wiesel”.

În România, antisemitismul extrem şi-a găsit întruchiparea în ideologia legionară, de extremă-dreapta, mai întâi, în partidul lui A.C. Cuza, apoi, în partidul lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Ideologia legionară a prins contur în anii ’20, când Mişcarea Legionară se desprinde din Liga Apărării Naţional-Creştine, partidul extremist condus de A.C. Cuza. Codreanu pleacă din formaţiunea politică şi îşi organizează propriul partid, Mişcarea legionară, explică dr. Alexandru Florian.

Ideologia legionară are trei mari axe: naţionalismul extrem, ortodoxismul ca valoare de spiritualitate fundamentală ce ar caracteriza poporul român şi antisemitismul ca „mare descoperire”. Prin antisemitism, legionarii găsesc principalii vinovaţi pentru tot ceea ce nu funcţiona bine în România, după Marea Unire: pentru criza economică de la sfârşitul anilor ’20, pentru faptul că tânăra generaţie nu reuşea să-şi găsească slujbe, pentru că ei considerau că, în învăţământul superior, exista o abundenţă de evrei care îngreuna sau reducea posibilitatea românilor de a fi studenţi.

„România românilor, care însemna că România se dorea a fi pentru cetăţenii români de etnie română, atrage după sine şi acea excluderea altor minorităţi”, explică directorul Institutului „Elie Wiesel”.

În România, după primul război mondial, minorităţile entice reprezentau un procent destul de mare: populaţia evreiască însuma 4% din populaţia ţării, mai erau minorităţile maghiară, germană. Prin această temă a României numai pentru români se ajungea, în mod logic, la ideea de marginalizare, cel puţin, a celorlalte minorităţi etnice, la care se adaugă acest accent al antisemitismului, deci al promovării unui mesaj extrem de negativ faţă de populaţia evreiască şi care se va traduce, în cele din urmă, în ideea de respingere a evreilor din societatea românească, respingere care avea să meargă, la începutul anilor ’40, odată cu începutul celui de-al doilea război mondial, la o respingere fizică, la o depărtare a evreilor.

Evreii rămân fără posesiuni, prin lege

Primele legi antisemite au apărut înainte de a veni Antonescu la putere, în timpul lui Carol al II-lea, arată Alexandru Florian. Prima lege rasială importantă figurează din 1938: revizuirea cetăţeniei. Această lege îi viza pe toţi cei care, după 1918, au obţinut cetăţenia română şi s-a aplicat preponderent pentru populaţia evreiască. La un an după aplicarea revizuirii cetăţeniei, în timpul guvernului condus de Patriarhul Miron Cristea, din cei 750.000 evrei care trăiau în România, 225.000 rămăseseră apatrizi, fără protecţie din partea unui stat.

În august 1940, Carol al II-lea promulgă legea care definea statutul evreilor şi este prima lege cu conţinut antisemit în România, pentru că evreii, în baza acestei legi, au fost definiţi pe două criterii: al sângelui şi apartenenţei la religia iudaică. Legea spunea că este suficient să ai un bunic din cei patru evreu sau de religie mozaică, pentru a putea fi definit ca evreu. Se stabileau patru categorii de evrei şi fiecare dintre ele suferea o serie de discriminări, explică directorul Institutului „Elie Wiesel”.

După 9 septembrie 1940, în România, se organizează statul naţional-legionar. Dincolo de legile date pe fondul unui stat totalitar, populaţia evreiască „beneficiază” şi de legi speciale – care le interziceau accesul în zona economicului, zona culturală şi educativă. Între septembrie 1940 şi august 1944, România a cunoscut peste 90 de decrete-legi, hotărâri de guvern şi decizii ministeriale cu caracter antisemit, precizează Alexandru Florian. „Este adevărat că legislaţia antirasială din ţară se inspiră din legislaţia de la Nuremberg (nazistă – n.r.), dar nu era vorba ca Antonescu să-i facă pe plac lui Hitler, pentru că România nu încheiase astfel de înţelegeri cu Germania”, punctează Florian.

A fost Ion Antonescu antisemit?

Mareşalul Antonescu a afirmat, într-o şedinţă de guvern, în 1941, că el a fost crescut cu ură faţă de evrei şi turci, deci a primit o anumită educaţie în care i s-au inoculat anumite prejudecăţi”, îşi continuă povestea Alexandru Florian. „Dacă Antonescu era sau nu antisemit – eu cred că un şef de stat care, în şedinţele de consiliu, vorbeşte cu termenul de «jidan», spune deja foarte mult”.

„În 1941, românii înaintau pe frontul de est şi au luptat mai mult decât prevăzuseră, ca să cucerească oraşul Odessa şi să-l elibereze de sovietici. În acest context, Ion Antonescu îl întrea-bă pe guvernatorul Alexianu dacă este pregătit să facă tot ce poate ca să scape de populaţia evreiască din oraş, din cauza căreia armata sovietică reuşise să reziste. Guvernatorul îi răspunde că ar avea nevoie de un vas ca să deporteze evreii, iar Antonescu îi răspunde: „La ce-ţi trebuie acest vapor? Va fi bombardat, va fi scufundat, nu mi-e de evrei, îmi e de vapor, că avem nevoie de el”. „Pentru Antonescu, evreii erau o cantitate neglijabilă, erau nişte obiecte, nu erau nişte oameni de care trebuia să ţină seama. Antisemitismul în România era adânc înrădăcinat într-o parte a clasei politice, exista o elită culturală a României interbelice care a difuzat şi a aderat la simbolistica antisemită”, mai spune directorul Institutului „Elie Wiesel”.

Anii ’40: Jumătate din evreii din România, morţi sau dispăruţi

Conform Raportului Wiesel din 2004, care a anchetat Holocaus-tul românesc, între 280.000 şi 380.000 de evrei au murit, dintr-o populaţie de aproximativ 750.000 de oameni. Această cifră nu include şi evreii din Ardealul de Nord şi pe cei aflaţi în străinătate. Peste 100.000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, unde cei mai mulţi au murit, iar cei 5.000 de evrei români aflaţi în străinătate au ajuns tot în lagărele de exterminare naziste, după ce Ion Antonescu i-a lăsat mână liberă lui Hitler.

În România au avut loc trei pogromuri, în care şi-au pierdut viaţa, cu aproximaţie, 13.300 evrei

În august 1940, administraţia românească se retrage din Basarabia şi Bucovina, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, iar, în cursul retragerii, se răspândesc zvonuri cum că evreii ar acţiona împotriva românilor. Evreii care călătoreau către Bucovina sunt aruncaţi din tren, iar alţii sunt omorâţi la Dorohoi şi Galaţi. În timpul pogromului de la Dorohoi, au murit între 60 şi 120 de evrei, după spusele lui Alexandru Florian.

Cel de-al doilea pogrom a fost cel de la Bucureşti, din 21-23 ianuarie 1941, desfăşurat în timpul rebeliunii legionare. Oamenii au spart locuinţele evreilor, le‑au jefuit, iar legionarii au urcat o parte din populaţia evreiască din Capitală în camioane şi au torturat-o. Unii au fost duşi în pădurea Străuleşti, împuşcaţi şi îngropaţi, iar alţii au fost omorâţi la Abator.

În total, 125 de evrei şi-au găsit sfârşitul în timpul pogromului de la Bucureşti.Cei mai mulţi evrei au murit în timpul pogromului de la Iaşi – aproximativ 13.000 de oameni. În Iaşi, în iunie 1941, era o populaţie evreiască numeroasă, erau peste 40.000 de evrei, adică aproximativ jumătate din populaţia Iaşiului, explică directorul Institutului „Elie Wiesel”. „S-a produs un fenomen destul de interesant: pe de-o parte, este mişcarea spontană împotriva evreilor, iar, pe de altă parte, este acţiunea organizată şi susţinută de instituţiile statului. Într-o notă telefonică către comandamentul militar din Iaşi, Antonescu spune că, dacă există dezordine în oraş, toată populaţia evreiască să fie scoasă, deportată în afara oraşului, să fie adusă spre centrul ţării, şi, dacă evreii se opun, să se acţioneze fără menajamente împotriva lor”.

Pe acest fundal, populaţia evreiască este scoasă din case, strânsă în curtea chesturii, prin intervenţia directă a jandarmilor din Iaşi, a autorităţilor române. S-a răspândit şi zvonul potrivit căruia toţi evreii care vin la chestură vor primi un permis de liberă trecere. De fapt, era un anunţ fals. Au fost evrei opriţi pe stradă, puşi cu faţa la zid şi împuşcaţi pe loc. Populaţia din Iaşi s-a uitat pasiv la aceste scene, au fost români care şi-au făcut cruci pe locuinţe, ca să nu fie confundaţi cu evreii. Miile de evrei din curtea chesturii au fost împuşcate de armatele română şi germană, iar cei rămaşi în viaţă au fost încolonaţi spre gară şi urcaţi în două trenuri de marfă. Unul dintre ele a mers la Podu-Iloaiei, localitate la 20 kilometri de Iaşi, şi a făcut acest traseu în opt ore, iar celălalt a mers la Călăraşi şi a făcut şase zile.

Au mai fost şi români care au încercat să-i ajute pe evrei: este cazul preotului Răzmeriţă, din Iaşi, care, pe când se întorcea de la slujba de duminică, a văzut nişte soldaţi care opriseră evrei şi se pregăteau să-i împuşte. El s-a interpus, explicându-le că nu e o faptă creştinească, însă şi-a găsit moartea alături de ei.

Mai este cazul Vioricăi Agarici, preşedinta Crucii Roşii în România, care, în gara Roman, a făcut presiuni asupra autorităţilor să deschidă trenul care mergea la Călăraşi şi a reuşit să le dea apă.

În octombrie-decembrie 2010, cercetătorii de la Institutul „Elie Wiesel” au descoperit, în pădurea Vultur, localitatea Popricani, la 15 kilometri de Iaşi, 36 de cadavre într-o groapă comună: 15 bărbaţi, 12 copii şi nouă femei. Erau trupurile unor evrei din comuna Copou ce au fost omorâţi în pădure, în 1941, de regimentul 6 Vânători al armatei române.

Propaganda împotriva evreilor şi negaţionismul

În anii ’40, când Rusia bombarda Iaşiul, una din temele principale de propagandă era că evreii le făceau semnale sovieticilor, cu lanternele, ca să le arate unde să bombardeze oraşul şi îşi transformaseră radiourile în aparate de emisie-recepţie, ca să le furnizeze informaţii despre Iaşi.

O altă temă abordată de propaganda antisemită se referă la iudeo-bolşevism. Potrivit acestui curent, evreii erau purtătorii ideologiei comuniste şi voiau să aducă comunismul în Europa. Se pare că, în anii ’20, în rândurile mişcării comuniste, evreii reprezentau 20%, iar românii- 18%, explică Alexandru Florian.

În ceea ce priveşte negaţionismul, istoricii care neagă Holocaustul din România nu minimizează şi ceea ce s-a întâmplat cu evreii din cauza lui Hitler, precizează directorul Institutului „Elie Wiesel”. De ce? „În primul rând, pentru că o parte dintre istoricii români vor să-l salveze pe criminalul Ion Antonescu şi vor să-l reconsidere în istoria României drept ultimul mare om politic care a vrut să refacă România Mare. Iată că, pe acest parcurs, Antonescu a realizat uciderea în masă a evreilor. În timp ce înainta pe frontul de est, deci duşmanul oficial erau trupele sovietice, armata română şi trupele de jandarmerie nu făceau altceva decât să adune populaţia din Bucovina şi Basarabia, să o urce în trenuri şi s-o deporteze în Transnistria sau să producă diferite pogromuri, precum cel de la Chişinău. Este o realitate istorică pe care nu o putem nega.

Mai este prejudecata conform căreia poporul român este un popor extrem de bun şi ospitalier şi nu este vorba de a culpabiliza întregul popor, ci de a recunoaşte responsabilitatea politică a celor care au condus în acea perioadă, tot aşa cum trebuie să spunem că au existat români care au încercat să salveze evrei. Există aproximativ 60 de drepţi între popoare – e drept că numărul românilor este mai mic, însă nu facem comparaţii numerologice. Totuşi, trebuie să mai spunem că majoritatea românilor au fost martori pasivi”, explică Alexandru Florian.

Realitate: 19% din români nu ar vrea ca un evreu să treacă graniţele României

În 2003, Ion Iliescu a declarat într-un interviu că „Holocaustul nu a afectat numai populaţia evreiască din Europa”, „În România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel”, „liderii din acea perioadă sunt responsabili pentru aceste evenimente”, „este imposibil să fie acuzate poporul şi societatea ro-mână pentru acest lucru”.În ceea ce priveşte declaraţiile fos-tu-lui preşedinte al statului, din cotidianul israelian Haaretz, Alexandru Florian discută despre „o exprimare nefericită” şi arată că însăşi Comisia „Elie Wiesel” pentru Studierea Holocaustului românesc a apărut din cauza declaraţiilor lui Ion Iliescu, „ca să se clarifice odată ce s-a întâmplat”.

În 2004, pentru prima dată după 1945, statul român a recunoscut responsabilitatea asupra evreilor. Institutul „Elie Wiesel” a făcut un sondaj pe un eşantion reprezentativ în 2007, 2009 şi 2010, în care a măsurat gradul de antisemitism în România.

În 2007, 19% din români nu voiau ca evreii să viziteze România. Alexandru Florian menţionează, ca un barometru pentru 2011, comentariile de pe forumuri la adre-sa evreilor, care, în proporţie de 80%, sunt antisemite.

Fostul şef de stat Ion Iliescu a declarat, joi, că afirmaţia preşedintelui Traian Băsescu referitoare la Ion Antonescu şi la momentul intrării României în alianţă cu Germania hitleristă este inadmisibilă, descalificantă, arată lipsă de cultură şi compromite România ca stat.


Fostul şef de stat Ion Iliescu a declarat, joi, că afirmaţia preşedintelui Traian Băsescu referitoare la Ion Antonescu şi la momentul intrării României în alianţă cu Germania hitleristă este inadmisibilă, descalificantă, arată lipsă de cultură şi compromite România ca stat.

„E grav. Dânsul are multe neajunsuri, lipsuri în cultura sa, în pregătirea sa, dar nu am înţeles această ieşire, care este inadmisibilă. Nu numai că îl descalifică pe el, şeful statului român, dar nu e admis să se lanseze cu asemenea aprecieri, adică să se indentifice cu Antonescu, care a intrat în alianţă cu Hitler. Nu e vorba de nişte drepturi istorice, discutate şi aşa mai departe, dar e vorba de momentul istoric care marchează intrarea României alături de Germania hitleristră împotriva unei coaliţii antihitleriste. Să vii cu asemenea aprecieri, asta arată nu numai lipsă de cultură, dar lipsă de responsabilitate pentru poziţia pe care o ai. Este inadmisibil aşa ceva şi este descalificant pentru el ca şef de stat”, a spus Iliescu.

El a arătat că Traian Băsescu „nu are ce să mai dreagă”, având în vedere că i s-a oferit ocazia să-şi ceară scuze public şi a respins această posibilitate.

„Nu numai că se descalifică el ca persoană şi ca şef al statului, dar aduce prejudicii statului, ţării prin asemenea ieşiri. Un om la nivelul lui trebuie să cântărească mai bine tot ceea ce spune şi să se mai şi informeze, să se mai consulte cu oamenii care ştiu carte. E clar că el are goluri mari din acest punct de vedere, dar aici este o gafă politică enormă, care ne compromite ca ţară, ca stat”, a spus Iliescu.

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, miercuri, la 10 TV că îl acuză fără menajamente pe Ion Antonescu pentru Holocaust, adăugând totodată că, atunci când acesta a trecut Prutul , „dacă se oprea la Nistru, era perfect”.

Ana Pauker Regele Mihai

Ana Pauker Regele Mihai

De asemenea, Traian Băsescu a declarat, la 22 iunie, la B1 TV, că decizia Regelui Mihai de a abdica a fost „un act de trădare”, el adăugând totodată că relaţia sa de apropiere cu prinţul Paul a fost un gest pentru a proba că nu are nimic cu Casa Regală.

Pe de altă parte, preşedintele a reamintit, în contextul unei întrebări, că se împlinesc 70 de ani de la „hai să-i spunem celebra «Soldaţi români, vă ordon treceţi Prutul!»”. El a spus că, dacă ar fi fost în acel moment istoric, ar fi dat acelaşi ordin. „Da, pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil că aş fi făcut-o”, a spus el.

Liviu Dădăcuş, liviu.dadacus@mediafax.ro

În urmă cu 70 de ani, regimul Antonescu dădea ordin ca evreii din Iaşi să fie deportaţi. Azi, supravieţuitorii povestesc cum deportarea a însemnat moarte pentru 14.000 de suflete. Martori la crime comise în plină stradă şi călători în trenuri ale morţii, câţiva supravieţuitori ai masacrului de la 29 iunie 1941 s-au întâlnit ieri la Iaşi pentru a-i comemora pe cei ucişi. Băsescu: Pogromul de la Iaşi, una dintre cele mai tragice pagini din istoria evreilor din România


Traian Basescu: „Sub conducerea mea, statul a combatut in mod constant manifestarile antisemite si xenofobe”.

„Pogromul de la Iaşi, din 27-29 iunie 1941, reprezintă una dintre cele mai tragice pagini din istoria evreilor din România. Acţiunile de distrugere fizică a evreilor din Iaşi s-au desfăşurat la ordinul expres al lui Ion Antonescu, secondat de autorităţile publice locale. La 29 iunie 1941, Mihai Antonescu a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iaşi, inclusiv a femeilor şi copiilor, în drum spre gară evreii supravieţuitori fiind bătuţi şi umiliţi. Astăzi, în acest frumos oraş european, Iaşi, aducem un pios omagiu celor care au pierit atât de tragic în acele zile, celor care au fost aruncaţi în vâltoarea istoriei, doar pentru că erau diferiţi, doar pentru că erau evrei. Pentru faptele de la Iaşi, din iunie 1941 ca şi pentru alte fapte similare, precum cele de la Bucureşti, din 21-23 ianuarie 1941, nimeni, niciodată, individ sau autoritate nu va putea găsi vreo justificare sau vreo scuză”, se arată în mesajul şefului statului.

Potrivit sursei citate, Băsescu apreciază că Pogromul de la Iaşi, ca şi tragedia Holocaustului în ansamblul său, reprezintă „un capitol cutremurător al istoriei României, punându-ne pe toţi în faţa nevoii de a ne asuma responsabilitatea pentru gravele erori din trecut”.

„Avem datoria de a ne aduce aminte de suferinţa concetăţenilor noştri, evrei sau romi, de sacrificiul lor, cinstindu-le memoria. Comemorarea celor care au pierit în condiţii atât de tragice este expresia responsabilităţii şi maturităţii noastre”, se arată în mesaj.

De asemenea, şeful statului mai arată că societatea românească nu mai este una la răscruce.
„România este o ţară europeană şi îşi asumă toate obligaţiile care derivă din acest statut. Din anul 2005, unul dintre obiectivele mele majore a fost acela de a dezvolta sentimentul responsabilităţii atât prin acceptarea vinei pentru greşelile din trecut, cât şi prin garantarea faptului că, în România, niciodată ura nu va mai fi o politică de stat. Sub conducerea mea, statul a combătut în mod constant manifestările antisemite şi xenofobe. În ultimii ani ne-am străduit ca în şcolile şi universităţile din România subiectul Holocaustului să fie predat, să fie discutat şi înţeles, să fie prezent. Tânăra generaţie reprezintă viitorul acestei ţări. Am reuşit acest lucru cu sprijinul unor instituţii ca Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim sau Muzeul Holocaustului de la Washington, lucru pentru care le mulţumesc încă o data”, a mai susţinut preşedintele Băsescu.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» a organizat ieri o întâlnire a supravieţuitorilor pogromului de la Iaşi din 1941, când 14.000 de evrei au fost ucişi la ordinul lui Ion Antonescu. La comemorarea evenimentului, şase evrei au fost declaraţi cetăţeni de onoare ai Iaşiului.

Iancu Zuckerman (88 de ani), Finkelstein Leizer (87 de ani) şi Benone Constantin (91 de ani) sunt trei dintre supravieţuitorii „Duminicii negre”, cum este cunoscută ziua de 29 iunie 1941 când a avut loc pogromul de la Iaşi. Erau adolescenţi, însă chinurile la care au fost supuşi i-au maturizat înainte de vreme. „A început ca un trăsnet căzut din senin.

Eram acasă cu familia când au intrat peste noi poliţişti şi jandarmi şi am fost scoşi brutal toţi în stradă, unde erau încolonaţi şi alţi evrei pe drumul către Chestură. Nu am ştiut ce se va întâmpla cu noi până când s-a apropiat de mine un plutonier major. Mi-a tras două palme, mi-a luat ceasul de la mână şi mi-a spus «Măi jidanie, nu vei mai avea nevoie de el!». Atunci am înţeles că va urma ceva teribil”, a povestit Iancu Zuckerman, care la câţiva ani după masacru s-a mutat în Bucureşti.

„Şi ăsta-i jidan! Pe el măi!”

În învălmăşeala provocată de arestarea evreilor, Benone Constantin a fost prins pe stradă. „Nişte oameni care mă cunoşteau mi-au spus să fug repede în Păltiniş, satul meu din Suceava. Când am ajuns lângă mănăstirea Golia, m-a văzut Costică Oprea, responsabil cu bufetul de la Liceul Naţional. Era cu o echipă de poliţişti şi a strigat: «Băi, şi ăsta e jidan! Pe el, măi!»”, şi-a amintit bătrânul, privind în gol, ca şi cum ar retrăi momentele de acum 70 de ani. Ororile au continuat la Chestură.

„La intrare erau militari cu însemne SS care loveau la întâmplare cu nişte bâte. Pe cine nimerea în cap nu se mai scula, iar următorii trebuiau să calce peste creierii împrăştiaţi. Am stat acolo toată ziua de 29 iunie, timp în care soldaţii au mai împuşcat pe câţiva dintre noi”, a povestit Finkelstein Leizer. El trăieşte şi acum la Iaşi împreună cu soţia.

Nouă ore de genocid pe şine

În puterea nopţii, mulţi dintre evreii din Iaşi şi-au găsit sfârşitul. O parte dintre aceştia au fost urcaţi într-un tren cu direcţia Călăraşi, unde au ajuns după cinci zile. Restul au fost trimişi cu un tren de marfă la Podu Iloaiei. O distanţă parcursă în maximum jumătate de oră a fost făcută de acest „tren al morţii” în nouă ore, sub un soare care ardea teribil.

Ce a urmat este greu de imaginat. „În vagonul în care am fost urcat era un strat de 30 de centimetri de bălegar, iar deasupra era turnat var nestins. Ca inginer agronom vă pot spune că această combinaţie poate duce la temperaturi de până la 60 de grade Celsius. Primul mort l-am avut după o oră”, a spus Zuckerman.

Aglomeraţia, deshidratarea, căldura şi mirosurile au subţiat tot mai mult rândul călătorilor. „În mijlocul acelei camere de gazare, unul dintre noi a avut ideea să facem bănci din cadavre ca să facem loc. Stăteam pe morţi, iar acolo putea fi fratele sau tatăl meu”, a povestit Finkelstein Leizer. După nouă ore de calvar, trenul a ajuns la Podu Iloaiei. Dintre cei aproape 2.000 de evrei numai 800 au ieşit în viaţă.

Au implorat divinitatea

Chinul supravieţuitorilor a continuat însă căci au trebuit să îngroape morţii din vagoane sub ameninţarea soldaţilor înarmaţi. „Aruncam cadavrele în gropi comune şi turnam var deasupra, sperând în fiecare clipă că nu vom fi noi ultimul strat. Până la urmă, nimeni nu a mai murit la Podu Iloaiei”, povesteşte Leizer.

Evreii supravieţuitori au rămas la Podu Iloaiei până în noiembrie 1941, când au fost eliberaţi. Unii dintre ei, printre care şi Finkelstein Leizer, au fost trimişi la muncă silnică în carierele de piatră din Basarabia, ca să facă drumuri pentru armata rusă. „Calvarul s-a încheiat abia la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, iar noi ne-am trezit fără paznici şi cu porţile deschise. Am reuşit să-i iert pe cei care ne-au făcut aşa ceva, însă nu voi uita niciodată ce-a fost!”, a încheiat Leizer.

„În vagon era bălegar, iar deasupra, var nestins. Erau aproape 60 de grade Celsius. Primul mort l-am avut după o oră.”
Iancu Zuckerman 88 de ani.

Plăci comemorative şi întâlniri

Pentru a marca 70 de ani de la un ordin care a pus o pată neagră pe obrazul României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» a organizat o serie de evenimente la Iaşi. În cursul zilei de astăzi vor fi descoperite două plăci comemorative, una pe fostul sediu al Chesturi interbelice, iar a doua pe clădirea Gării, unde mii de evrei au fost urcaţi în „trenurile morţii”. Fosta cladire a Chesturii de pe strada Vasile Alecsandri din Iaşi a fost centrul Infernului din iunie 1941. Duminică, supravieţuitorii masacrului s-au întâlnit la Muzeul Comunităţii Evreilor din Iaşi, unde au primit diferite titluri. Aseară, şase dintre supravieţuitori au primit titlul de cetăţeni de onoare ai oraşului.

„Unul dintre noi a avut ideea să facem bănci din cadavre ca să facem loc. Stăteam pe morţi.”
Finkelstein Leizer 87 de ani

„Nişte oameni care mă cunoşteau mi-au spus să fug, dar m-a văzut responsabilul cu bufetul de la Liceul Naţional. A strigat: «Băi, şi ăsta e jidan! Pe el, măi!»”
Benone Constantin 91 de ani
Peste 14.000 de evrei ucişi

Intrarea României în Al Doilea Război Mondial a acutizat măsurile luate de autorităţile române împotriva evreilor. În pregătirea atacului contra URSS, generalul Ion Antonescu a ordonat autorităţilor statului român „închiderea tuturor cafenelelor evreieşti din Moldova”, dar şi „să fie identificaţi toţi jidanii agenţi comunişti”, iar Ministerul de Interne trebuia „să le interzică circulaţia şi să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona când va fi momentul oportun”. La începutul războiului, în România trăiau aproximativ 800.000 de evrei. Primul bombardament sovietic asupra Iaşiului avea să declanşeze o adevărată psihoză în rândul populaţiei, care era informată de autorităţi că „evreii au legătură directă cu piloţii sovietici şi că unii evrei ieşeni pilotează chiar bombardierele sovietice”.

Potrivit istoricilor, Pogromul de la Iaşi din iunie 1941 a fost cel mai mare masacru de pe teritoriul României în epoca modernă şi primul masacru antisemit major de la declanşarea operaţiunii Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), la care România lui Ion Antonescu a participat ca aliat al Germaniei naziste. „Tragedia din Iaşi a schimbat brutal profilul demografic, social, economic şi cultural al Iaşului, un oraş în care evreii reprezentau jumătate din populaţia de circa 100.000 de oameni. Până la 14.000 de evrei au fost ucişi în timpul pogromului, la sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie a anului 1941″, a explicat Adrian Cioflâncă, istoric.
În noaptea de 28-29 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat deportarea totală a populaţiei evreieşti din Iaşi. Decizia va fi revizuită a doua zi, rămânând a fi dislocată doar populaţia masculină adultă. Ordinul prevedea şi executarea sumară a celor care păreau suspecţi. Lucrurile au degenerat ca urmare a punerii în aplicare a ordinului neclar al lui Antonescu. „Mulţi evrei au fost ucişi pe loc, acolo unde au fost găsiţi în oraş de patrule mixte compuse din soldaţi, poliţişti, gardieni şi jandarmi români, soldaţi germani şi civili mânaţi de antisemitism. Alţi evrei au fost masaţi în curtea Chesturii de Poliţie, unde s-a deschis focul în plin”, precizează Cioflâncă.

Masacru plănuit?

Ulterior, evreii au fost îngrămădiţi în două garnituri care şi-au căpătat trista faimă de „trenuri ale morţii”. Din cauza supraaglomerării, a căldurii, a lipsei apei şi oxigenului, mii de evrei au murit în cele două trenuri sigilate şi păzite de soldaţi. Există o întreagă dezbatere în istoriografia românească legată de rolul pe care l-a jucat generalul Ion Antonescu în pogromul de la Iaşi. O parte dintre istoricii care îl acuză pe Ion Antonescu că a plănuit pogromul de la Iaşi se sprijină pe nota comandantului Garnizoanei din Iaşi, colonelul Constantin Lupu, către generalul Antonescu prin care se plânge că a fost demis din postul său, cu toate că a executat cu „loialitate ordinele sale” (Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 247/41, f. 10, 25 iulie 1941).

Alţi istorici susţin că generalul Ion Antonescu (acesta, la proces, a negat că ar fi dat ordin) nu a fost implicat în pogromul de la Iaşi, bazându-se pe „anchetele” cerute de conducător generalului Emanoil Leoveanu, dar şi şefului SSI, Eugen Cristescu. Ei mai aduc ca argument ordinul 4914 dat de Ion Antonescu soldaţilor: „Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iaşi”.

Sursa : Adevarul.ro

Harry Truman: Regele Mihai a dat dovadă de un comportament excepţional” – Vezi scrisoarea originala! THE WHITE HOUSE WASHINGTON CITATION FOR THE LEGION OF MERIT DEGREE OF CHIEF COMMANDER -Ion Antonescu a răspuns: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler”.


În vreme ce Traian Băsescu îl consideră pe Regele Mihai trădător, alţi oameni de stat au avut, de-a lungul timpului, numai cuvinte de laudă la adresa monarhului nostru. În 1946 Harry Truman, liderul Statelor Unite între 1945 şi 1953, consideră că Regele a dat dovadă de un comportament excepţional în momentele de răscruce în care s-a aflat ţara sa. Într-un interviu acordat anul acesta revistei ruseşti Ogniok, regele a mărturisit că Adolf Hitler, liderul Germaniei naziste, îl detesta pe suveranul românilor. Rememorând ziua de 23 August 1944, când a dispus arestarea mareşalului Ioan Antonescu şi ruperea alianţei cu Germania, regele Mihai şi-a amintit:
„Avioanele Luftwaffe au bombardat Bucureştiul. Palatul regal a fost una dintre ţintele lor predilecte, asupra lui au fost aruncate câteva bombe. Asta s-a întâmplat pentru că Hitler m-a detestat mereu, mă considera un personaj incompatibil cu viziunile sale”.

                                                 THE WHITE HOUSE WASHINGTON

                                              CITATION FOR THE LEGION OF MERIT

                                                          Degree of Chief Commander

„His Majesty King Mihai I of Rumania rendered exceptionally meritorios conduct in the performance of outstanding service to the couse of the Allied Nation in their struggle againts Hitlerite Germany.  In July and August, 1944, his Nations , under the dominance of a dictatorial regime over wich the King had not control, having allied herself with the Germany aggressors, he, King  Mihai I, succeeded in giving purpose, direction and inspiration to the theretofore uncoordinated internal forces of opposition to the roling dictator. In culmination of his efforts, on 23 August, 1944, although his capitol was still dominated by German troops, he personally,  on his own  initiative, and in complete disregard for his own saftey, gave the signal for a coup d’etat by ordering his palace guards to arrest the dictator and his chief  ministers. Immediately thereafter, in an inspired country-wide radio adress, he proclaimed to the Nation his decision to release Rumania from the Nazi yoke and called upon his Army  to turn upon the German troops, and to kill, capture or drive them from the country. Confronted  with this forthright and aggressive action on the part  of their sovereign, the response of the Rumanian Army was wholehearted and immediate, with the result  that, in the space of a few days, the greater part of Rumanian’s territory was liberated from Nazi control, and the main line of German resistance on the Southeastern front was withdrawn over five hundred kilometers to the Northwest. By his superior judgment, his boldness   of action and the high character of his personal leadership, King Mihai I has made an outstanding contribution to the couse of freedom an democracy.”

Harry S. Truman.
King Mihai I was awarded the Legion of Merit in 1946.


––––––––––-
Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie și august 1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim dictatorial peste care Regele nu avea control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reușit să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru sigurața lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gardelor palatului său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat apoi, într-o inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a declarat țării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din țară. Puși în fața acestui frontal și puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român și al armatei române a fost imediat și din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.
Harry Truman, Președintele Statelor Unite ale Americii, 1946
––––––––––––-

Antonescu Codreanu 1935

Antonescu Codreanu 1935

Survenită în cel mai greu moment din istoria României, urcarea pe tron a regelui Mihai I trebuia să îi asigure generalului Ion Antonescu „liniştea”necesară conducerii ţării cu o „mână forte“. Relaţiile dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu îşi au rădăcina în îndepărtarea Regelui Carol al II-de pe tronul României de către general.

În urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, a protestelor de stradă tot mai frecvente şi violente ale legionarilor, Ion Antonescu este numit în ziua de 5 septembrie în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, învestit cu „depline puteri”. În noaptea următoare, Ion Antonescu îi solicită Regelui Carol să abdice în favoarea fiului său Mihai.

Prerogative simbolice

La 6 septembrie, noul rege al României, Mihai I depune jurământul, iar primul decret semnat de acesta a fost cel privind învestirea generalului Antonescu cu depline puteri pentru conducerea statului român. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940, Ion Antonescu declara: „Palatul nu se amestecă în nicio problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine (că întreţine legături cu regele) va fi destituit imediat şi sancţionat”. „Regele Mihai I a rămas cu prerogative simbolice. El trebuia să confere ordine şi decoraţii soldaţilor să contrasemneze unele legi şi cam atât”, a declarat istoricul Adrian Cioroianu.

Chiar Regele Mihai avea să declare că Ion Antonescu „luase în mâinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant”. (…)„Nu mă duceam în Bucureşti decât din raţiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. «Convoca», acesta este cuvântul”. Conducătorul statului îi trimitea pentru semnat unele decrete regale, între care cel din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată Stat Naţional-Legionar. Regele a ţinut să întărească semnătura sa printr-o telegramă adresată lui Antonescu. Peste câteva luni, după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, regele a semnat decretul prin care se anula decretul din 14 septembrie 1940.

„Relaţiile dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu au fost reci şi au rămas reci. Ion Antonescu era mulţumit că Regele Mihai nu se amesteca în conducerea statului, iar ca recompensă, regele era invitat uneori pe front în vizitele de serviciu”, afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu.

23 august, ruperea alianţei cu Hitler

Antonescu Horia Sima 1940

Prăbuşirea Frontului de Est şi intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României l-au determinat pe Regele Mihai I să întreprindă actul de la 23 de august 1944.

Iată ce povesteşte Regele Mihai despre ziua de 23 august: „Când m-am trezit în acea dimineaţă de 23 august am fost convins că nu voi apuca ziua următoare. Dar eram hotărât să scot România din alianţa ei cu Hitler. Armata lui Stalin era în apropierea României, frontul se rupsese, iar populaţia era sătulă de război. I-am chemat pe mareşal şi pe ministrul de Externe Mihai Antonescu la Palat. Când au ajuns, le-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România ar trebui să solicite un armistiţiu din partea URSS, a Marii Britanii şi a Statelor Unite. Antonescu a răspuns: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler”.

Şi atunci i-am spus: „Asta e, nu‑i nimic de făcut”. (…)Hitler m-a detestat mereu, în general a detestat ideea monarhiei, pentru că monarhul este simbolul legitimităţii şi continuităţii puterii. Îndepărtarea lui Ion Antonescu din fruntea statului român trebuia să consemne revenirea la un regim democratic, dar acest lucru nu avea să se mai întâmple.

„Regele Mihai a dat la 31 august 1944 un decret prin care a reintrodus în vigoare Constituţia din 1923. Numai că el n-a avut nicio valoare juridică. De ce? Pentru că statul român a anunţat la 23 august capitularea necondiţionată a României. Iar din septembrie 1944, prin armistiţiul de la Moscova, statul român a fost considerat stat învins, iar autoritatea supremă de conducere în România a revenit Comisiei aliate de control (sovietic). Din acest moment, România era condusă de Comisia aliată de control, şi nu de Constituţie. Regele Mihai avea «mâinile» legate şi de Antonescu, şi de comunişti”, susţine Alex Mihai
Stoenescu.

Fostul preşedinte al SUA, Harry Truman, despre Regele Mihai I al României


Oficialii americani au dat publicităţii scrisoarea fostului preşedinte american, Harry Truman în care Regele Mihai este elogiat. Diplomaţii americani au decis să nu comenteze direct afirmaţiile lui Băsescu, preferând o variantă subtilă de punere la punct.
Scrisoarea vine după ce liderii USL, Crin Antonescu şi Victor Ponta, au cerut Ambasadei SUA să exprime o poziţie faţă de declaraţiile lui Traian Băsescu la adresa fostului suveran. Modalitatea aleasă a fost aceea de a trimite presei alocuţiunea susţinută de fostul preşedinte Harry Truman la ceremonia de decorare a Regelui Mihai cu „Legiunea de Merit” şi textul înscris pe placa de pe Memorialul Holocaustului din Bucureşti. Ambele documente vin în totală contradicţie cu aprecierile făcute de Traian Băsescu la adresa fostului suveran. În timp ce şeful statului vorbeşte despre Regele Mihai ca despre o „slugă a ruşilor”, discursul lui Truman insista asupra „comportamentului excepţional de merituos” dovedit de fostul suveran pentru cauza Naţiunilor Aliate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. Întâmplător sau nu, ambasada a menţionat că alocuţiunea fostului preşedinte al SUA a fost prilejuită de decorarea Regelui Mihai.
„Maiestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepţional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Naţiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie şi august 1944, Naţiunea sa, aflată sub dominaţia unui regim dictatorial asupra căruia Regele nu avea niciun control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reuşit să dea ţel, direcţie şi inspiraţie forţelor interne, necoordonate până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului”.

Deşi Capitala era încă dominată de trupele germane, pe 23 august 1944, în culminarea eforturilor sale, el însuşi, din proprie iniţiativă şi fără a se gândi la siguranţa personală, a dat semnalul unei lovituri de stat, ordonând gărzilor palatului său să-l aresteze pe dictator şi pe principalii lui miniştri. Imediat după, într-o inspirată proclamaţie către ţară, adresată la radio, el a informat Naţiunea despre decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist şi a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane şi să ucidă soldaţii, să-i ia prizonieri sau să-i alunge din ţară. Puşi în faţa acestui frontal şi puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român şi al Armatei Române a fost imediat şi din toată inima. Rezultatul: în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist şi principala linie a rezistenţei germane pe frontul de sud-est a fost retrasă cu cinci sute de kilometri spre nord-vest. Prin judecata lui superioară, prin îndrăzneala acţiunii sale şi prin înaltul caracter al conducerii sale, Regele Mihai I a avut o contribuţie extraordinară la cauza libertăţii şi democraţiei”.

Traian Băsescu: „Abdicarea Regelui Mihai, un act de trădare” – Adrian Cioroianu: „domnul preşedinte Băsescu probabil vrea să facă apel la cei din electoratul român care se simt mai apropiaţi de mareşalul Antonescu decât de Regele Mihai şi a plecat de la ideea că cei care sunt favorabili legendei lui Ion Antonescu sunt mai numeroşi decât cei care sunt favorabili legendei Regelui Mihai”, a declarat, pentru adevarul.ro, Adrian Cioroianu.” – Preşedintele GDS, Radu Filipescu: „Nici măcar cele mai radicale comunităţi evreieşti nu i-au reproşat ceva Regelui” – Andrei Ţăranu: „Traian Băsescu se declară fascist”


Regele Mihai Gheorghe Gheorghiu-Dej I9 MAI 1947

Regele Mihai Gheorghe Gheorghiu-Dej I9 MAI 1947

Peste o sută de ziare străine, printre care prestigioasele publicaţii „The Washington Post” şi „The New York Times”, au preluat insultele preşedintelui Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai, pe care le-au catalogat drept „un atac furibund” împotriva unui fost monarh ce se bucură de popularitate în România.

Astfel, presa americană a relatat pe larg comentariile şeful statului român. Ziarul „Seattle Times”, revista „Forbes”, Yahoo!, dar şi „The Boston Globe” scriu că Traian Băsescu este încolţit politic după ce opoziţia şi UDMR au refuzat planul său de reorganizare teritorială a României. Ziariştii de la publicaţiile amintite notează că Regele Mihai se bucură de popularitate, iar rolul său în istoria ţării este apreciat de români.

Atacul lui Băsescu aminteşte de era comunistă când liderii ţării erau vehemenţi împotriva Regelui, pe care îl considerau un duşman, scrie „The Associated Press”.

Ana Pauker Regele Mihai

Ana Pauker Regele Mihai

Preşedintele României a lansat un atac furibund împotriva fostului conducător al ţării, Regele Mihai, acuzându-l că este responsabil pentru Holocaustul din România, şi numindu-l „slugă la ruşi”, arată, la rândul său, „The New York Times”.

Într-un interviu la postul de televiziune B1, miercuri seara, Băsescu a declarat că Regele Mihai a fost şeful statului în timpul regimului pro-fascist al dictatorului mareşalul Ion Antonescu – care a fost prim-ministru între 1940 şi 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial. Băsescu susţine că Regele ar trebui, de asemenea, să fie considerat responsabil pentru moartea a 280.000 evrei şi 11.000 de ţigani.

În 1944, când România era aliată cu fasciştii lui Hitler, Regele Mihai a organizat o lovitură de stat împotriva lui Antonescu, şi România a întors armele în faţa foştilor aliaţi germani.

Băsescu l-a numit pe Regele Mihai „slugă la ruşi”, în interviul de la B1, adăugând că abdicarea sa – forţată de către comuniştii prosovietici în decembrie 1947 – a fost „un act de trădare”.

În noiembrie 1947, cu comuniştii la putere în România şi în regiune, monarhii din Europa de Est au început să se mute în Europa de Vest. Regele Mihai a surprins prin revenirea sa la Bucureşti, după ce a participat la nunta regală a prinţesei Elisabeta şi prinţul Philip în Marea Britanie.

O lună mai târziu, guvernul prosovietic comunist i-au spus că dacă nu-şi semnează abdicarea, 1.000 de români vor fi executaţi. El a abdicat pe 31 decembrie 1947 şi a început o viaţă de exil în Marea Britanie şi Elveţia. Regele Mihai şi-a redobândit cetăţenia în 1997.

Comentariile lui Băsescu i-au şocat pe români, care-l respectă pe fostul monarh, şi îi laudă rolul în istorie. Poziţia lui Băsescu a amintit de era comunistă când Mihai a fost deconsiderat de regimul comunist şi rolul său a fost minimalizat.

Regele Mihai Gheorghe Gheorghiu-Dej 1947

Regele Mihai Gheorghe Gheorghiu-Dej 1947

Relaţiile între Băsescu şi Regele Mihai au devenit tensionate după ce ginerele fostului suveran, Principele Radu, a anunţat că va candida pentru Preşedinţia ţării la alegerile din 2009.

Preşedintele Băsescu se află într-o poziţie dificilă, întrucât planurile sale de a reorganiza teritoriul românesc au fost respinse de către partidele de opoziţie, dar şi de un partid etnic maghiar, aflat la guvernare.

Regele Mihai, care va împlini 90 de ani în octombrie, este unul dintre puţinii lideri din al doilea Război Mondial aflat în viaţă şi care a avut relaţii bune cu comunitatea evreiască când era pe tron.
–––
Mesajul Prinţului Charles către Regele Mihai I
În urma abdicării lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, Mihai I a devenit Rege al României pentru a doua oară, după cum se arată în biografia Familie Regale a României. Peste şapte ani însă, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea uciderii, în caz de refuz, a 1000 de tineri deţinuti de comunişti, Regele Mihai I a fost forţat să abdice şi să aleagă calea exilului.M.S. Mihai I de România este ultimul suveran în viaţă care a trăit vremurile celui de al doilea Război Mondial, iar marile familii regale ale lumii îi poartă un respect deosebit.

Iată spre exemplu ce îi scria acum zece ani moştenitorul tronului britanic Prinţul Charles, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viaţă, mesaj postat de jurnalistul Cătălin Tolontan pe blogul său :

“Pare un lucru extraordinar că Mihai împlineşte vârsta de optzeci de ani!

Pentru că îl cunosc de la începutul vieţii mele – şi pentru că l-am văzut la, practic, toate sărbătorile familiei noastre de la Încoronarea mamei încoace – cred că am o mică idee despre ceea ce a trebuit să îndure de-a lungul vieţii sale.

Inima mea se sfâşie pentru Mihai şi Ana când ştiu prin ce teribile încercări şi necazuri au trebuit să treacă.

Inima mea a suferit, de asemenea, pentru români, ale căror vieti, tradiţii şi bunăstare au fost brutal sfărâmate pentru un număr de ani.

În faţa acestor orori şi alienări de neînţeles, Mihai nu s-a lăsat niciodată cuprins de amărăciune sau de răzbunare. El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea sa de om de stat, valorile lui de civilizaţie şi liniştea sa întelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric şi conaţionalii lui pot acum, în sfârşit, să vadă adevărul care a fost înnegurat atîţia ani de minciuni şi propagană.

Fii binecuvîntat, Mihai, şi la mulţi ani!

Cu drag, vărul tău,
Charles
––––-
Preşedintele GDS, Radu Filipescu, a declarat pentru gândul că există o „mică contradicţie” între Raportul asumat de preşedinte în 2006 şi declaraţiile de acum. „Nu ştiu pe ce studii istorice s-a bazat preşedintele Băsescu”, a precizat fostul membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Acesta a pledat pentru un respect mai mare faţă de conducători: „Poate îi criticăm prea uşor şi situaţiile în care sunt puşi să ia decizii sunt mult mai complexe şi de multe ori nu depind numai de ei. Aş fi mai prudent în a-l critica pe Regele Mihai şi rolul lui Antonescu poate fi nuanţat”.

Filipescu crede că preşedintele face un „joc politic” prin aceste acuze aduse Casei Regale. „Cred că există şi în prezent anumite afinităţi sau antipatii. La noi, jocul politic are mai puţine reguli, este şi un joc al prezentului nu numai un joc al trecutului”, a subliniat Filipescu.

„Declaraţiile preşedintelui Băsescu sunt absolut incorecte. Din animal politic, domnul Băsescu s-a transformat în bestie politică”, a declarat pentru gândul istoricul Marius Oprea, fost membru al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Istoricul a explicat că Regelui Mihai „i s-a forţat mâna într-un mod teribil: a fost ameninţat că persoana sa nu va mai fi în siguranţă dacă nu semnează abdicarea, dar şi că sute de studenţi care fuseseră arestaţi pentru o manifestaţie de susţinere a monarhiei vor fi ucişi”.

În legătură cu declaraţia preşedintelui că mareşalul Ion Antonescu era doar premier, iar Regele era de fapt şeful statului în perioada în care s-au petrecut crimele împotriva evreilor şi romilor, Marius Oprea a explicat că nici în acest caz preşedintele nu are dreptate: „Regele era izolat în acel moment, totul era condus de Antonescu. Niciodată nu i s-a reproşat aşa ceva Regelui Mihai. Niciodată nu a existat o luare de poziţie a comunităţii evreieşti din România sau din lume, nici măcar din partea celor mai radicale dintre ele, care să pună persoana Regelui Mihai în legătură cu acţiunile antisemite de atunci”.

Istoricul Marius Oprea, membru PNL, consideră că gestul preşedintelui Băsescu este „o retorică de tip naţionalisto-comunistoid, de genul celei din anii 80, când începuse spălarea mareşalului Antonescu şi se miza pe cartea naţionalismului. Probabil că aşa a învăţat dumnealui la cursurile de ideologie politică”.

Istoricii cu funcţii oficiale se abţin de la comentarii

Directorul Arhivelor Naţionale, Dorin Dobrincu, a fost mai rezervat în declaraţii. „Nu pot decât să fiu consecvent cu ceea ce scrie în Raportul Comisiei Prezidenţiale. Nu l-am văzut pe preşedinte aseară, dar repet, nu pot fi decât consecvent cu poziţia pe care am avut-o la elaborarea Raportului”, a precizat pentru gândul Dorin Dobrincu, care a făcut parte din echipa de experţi a Comisiei de analiză asupra dictaturii comuniste.

Şi preşedintele CNSAS, Dragoş Petrescu, membru în Comisia prezidenţială, a evitat să discute pe marginea acestui subiect: „Nu am văzut declaraţiile preşedintelui, vă rog să vă adresaţi în scris Biroului de presă”.

Vicepreşedintele PDL, Theodor Paleologu, a avut o reacţie succintă la întrebarea cum comentează afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu: „Trăiască Regele!”, a spus el pentru Mediafax.

Istoricul Zoe Petre, fostă consilieră prezidenţială în mandatul lui Emil Constantinescu, a declarat pentru Mediafax că elogiul mareşalului Ion Antonescu este interzis prin lege şi că afirmaţiile şefului statului reprezintă „urme ale educaţiei din Armată”: „De fapt, sunt repetări ale unor teze legionare şi antonesciene. Elogiul lui Antonescu, din câte ştiu eu, e prohibit prin lege în România”, a precizat Zoe Petre.

Contactat telefonic de gândul, istoricul Vladimir Tismăneanu, fostul preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a declarat că nu comentează afirmaţiile preşedintelui.
––––––––––––––-
Cu o asemenea formulă de discurs, preşedintele Traian Băsescu se declară fascist„, a comentat pentru „Adevărul” politologul Andrei Ţăranu declaraţiile şefului statului cu privire la abdicarea Regelui Mihai. „Avem un preşedinte cvasimonarhic, care îl culpabilizează pe Regele Mihai, care promovează ideea că mareşalul Antonescu a fost un mare patriot, care a făcut numai bine românilor. Toate aceste ingrediente ţin de fascism. Aşa au făcut şi Mussolini în Italia, şi Franco în Italia”, a detaliat Ţăranu. Analistul politic explică acest tip de discurs al preşedintelui prin încercarea acestuia de a câştiga simpatia extremei drepte în contextul discuţiilor despre regionalizare, dar şi a unui grup social care este nemulţumit de retrocedările către Casa Regală. Pe de altă parte, Traian Băsescu percepe Casa Regală ca pe o ameninţare deoarece are o legitimitate pe care el a căutat-o, dar nu a căpătat-o niciodată în rândul societăţii, a concluzionat Adrian Ţăranu.

Regele Mihai, pentru o revista rusa: Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat si m-a ignorat – „a luat masa cu Hitler, a baut ceai cu Mussolini, a devenit cavaler al ordinului sovietic al Victoriei si i-a tinut, aproape singur, piept lui Stalin”.


Horia Sima Ion Antonescu regele Mihai

Horia Sima Ion Antonescu regele Mihai

„Sa mergem” – un om trecut de mult de varsta tineretii, imbracat intr-un costum de trening albastru, a rasucit cu fermitate cheia in contactul masinii Volkswagen. Stanjenit, nu reuseam deloc sa ma descurc cu centura de siguranta. Problema este ca soferul meu nu era altul decat Majestatea Sa, Regele Mihai I, ultimul rege al Romaniei. Seful Cancelariei Regale, gingasa Constanta Iorga, ma asigurase telefonic ca voi fi „intampinat” intr-o gara din cantonul elvetian Vaud.

Dar nu m-am asteptat ca acesta va fi chiar omul-legenda. Regele Mihai este participant real si creator de evenimente istorice”. Asa este prezentat Regele Mihai I intr-un interviu publicat de revista Ogoniok, supliment al cotidianului Kommersant, care scrie despre el ca „a luat masa cu Hitler, a baut ceai cu Mussolini, a devenit cavaler al ordinului sovietic al Victoriei si i-a tinut, aproape singur, piept lui Stalin„.

Ana Pauker cu Regele Mihai

Ana Pauker cu Regele Mihai

In ultimii ani am avut bucuria de a ma intalni de mai multe ori cu suveranul, fie in Elvetia, fie la Bucuresti, unde familia regala detine micul Palat Elizabeta. Anul acesta, regele a implinit 90 de ani, scrie autorul interviului, Konstantin Eggert.

Reporter: Majestatea Voastra, la 23 august 1944 ati intrat in istorie. Cum a fost?
Regele Mihai: Cand m-am trezit in acea dimineata de 23 august am fost convins ca nu voi apuca ziua urmatoare. Dar eram hotarat sa scot Romania din alianta ei cu Hitler. Armata lui Stalin era in apropierea Romaniei, frontul se rupsese, iar populatia era satula de razboi. L-am chemat pe maresal si pe ministrul de extene Mihai Antonescu la Palat. Cand au ajuns, le-am expus punctul meu de vedere asupra situatiei: Romania trebuie sa solicite armistitiu din partea URSS, a Marii Britanii si Statelor Unite. Antonescu a raspuns: „Mai intai trebuie sa ma consult cu Hitler”. Si atunci i-am spus: „Asta e, nu-i nimic de facut”. A fost semnalul pentru adjutantul meu, capitanul Dumitrescu. El a intrat in camera insotit de trei ofiteri. Ei l-au anuntat pe Antonescu: „Sunteti arestat”. Maresalul si-a iesit din fire. „Nu pot lasa tara pe mana unui copil!”. A inceput sa strige la generalul Constantin Sanatescu, seful cancelariei mele militare, viitorul premier. Antonescu a fost luat, iar eu m-am apucat de formarea viitorului cabinet. In aceeasi zi, avioanele Luftwaffe au bombardat Bucurestiul. Palatul regal a fost una dintre tinte – asupra lui au fost aruncate cateva bombe. Hitler m-a detestat mereu, in general a detestat ideea monarhiei, pentru ca suveranul este simbol al legitimitatii si continuitatii puterii.

Regele Mihai Gheorghe Gheorghiu-Dej  ziua victoriei 1947

Regele Mihai Gheorghe Gheorghiu-Dej ziua victoriei 1947

Reporter: E adevarat ca Antonescu a fost incuiat, un timp, in camera unde tatal dumneavoastra, Carol al II-lea, pastra timbre?
Regele Mihai: Da, In realitate nu era o camera, ci un o uriasa casa de bani, blindata. Pentru ca veni vorba, nu era nici un timbru in camera. In august 1944 tata se afla deja de cinci ani in exil, unde impreuna cu el au plecat toate numersoasele lui colectii.

Reporter: La 6 septembrie 1940, Antonescu l-a obligat pe regele Carol sa semneze actul de abdicare. Cum s-a intamplat?
Regele Mihai: Foarte simplu si rapid. Tata m-a chemat la Palat si m-a anuntat ca trebuie sa paraseasca tara. Putin mai tarziu, in prezenta Patriarhului Bisericii ortodoxe romane Nicodim am depus juramantul si am redevenit rege.

Reporter: Se spune ca Antonescu dorea sa aboleasca monarhia.
Regele Mihai: Antonescu nu m-a respectat si, practic, m-a ignorat. Dar a facut un lucru bun – i-a permis mamei sa se intoarca la Bucuresti si i-a acordat titlul de „regina-mama”.

Reporter: Regina Elena a fost nu numai mama dumneavoastra, dar si cel mai bun prieten si un consilier politic. Asa e?
Regele Mihai: Absolut corect. Zilele petrecute impreuna au fost cele mai fericite din viata mea. A fost o personalitate unica. O spun nu pentru ca sunt fiul ei. Mama a fost un om profund credincios si intotdeauna a respectat principii morale inalte. Avea ceva pe care l-as defini drept intituitie morala. Instinctiv stia sa deosebeasca raul de bine.

Reporter: Cum v-a ramas Hitler in memorie?
Regele Mihai: Eu nu vorbesc germana. Pentru prima data l-am vazut pe acest monstru cand l-am vizitat impreuna cu tata, dupa vizita lui oficiala in Anglia, in 1938. Alta data ne-am intalnit, foarte scurt, insotit de mama, in ianuarie 1941, in drum spre Italia. Mama a sustinut conversatia, pentru ca vorbea foarte bine germana. Ca intotdeauna, Hitler nu se asculta decat pe sine si a vorbit cel mai mult decat toti. El si oamenii lui mi-au lasat o impresie respingatoare. Stiti, pana si cu Mussolini m-am simtit mai in largul meu. In orice caz, puteam vorbi cu el in italiana.

Reporter: In 1941, Romania a declarat razboi URSS, trupele ei au ocupat Odessa, au luptat in Crimea. Considerati acum ca a fost o greseala?
Regele Mihai: A fost o hotarare luata de Antonescu. Nici macar nu m-a consultat. Voi spune insa ca poporul roman a suferit din cauza anexarii Basarabiei de catre URSS si de aceea razboiul pentru recuperarea ei se bucura de popularitate. Iar faptul ca Antonescu l-a lasat pe Hitler sa atraga Romania intr-un lung razboi, a condus la catastrofa. La rugamintea lui Antonescu, mergeam pe front pentru a inmana decoratii soldatilor. Am fost inclusiv la Livadia, in acelasi palat unde a murit strabunicul meu, imparatul Alexandru al III-lea. Cine si-ar fi putut imagina ca in februarie 1945, Stalin, Roosevelt si Cherchill tot acolo vor discuta granitele de influenta din Europa postbelica si vor ceda Romaniei lui Stalin?

Reporter: Dar Stalin v-a decorat cu ordinul Victoriei – pentru contributia adusa la distrugerea nazismului. Unde este ea?
Regele Mihai: In seiful bancar.

Reporter: Ce s-a intamplat dupa aceea?
Regele Mihai: Din 1944 pana in 1947, Romania a trait intr-o atmosfera suprarealista. Guvernul si aparatul de stat se puneau bine cu comunistii, dar sef al statului a ramas, formal, regele, adica eu. La un moment dat am declarat chiar greva si am refuzat sa semnez decretele cabinetului de ministrii.

Reporter: La Bucuresti, au intrat in biroul dvs din Palatul Elizabeta. A ramas, practic, neschimbat de cand emisarul lui Stalin, Andrei Visinski, a urlat la dvs.
Regele Mihai: El mi-a cerut sa ma supun Moscovei si a indraznit chiar sa bata cu pumnul in masa. L-a invitat sa paraseasca Palatul. Visinski era atat de furios, incat a tasnit, pur si simplu din camera. A trantit atat de tare usa, incat s-a desprins o bucata de tencuiala care a cazut cu zgomot pe podea.

Reporter: La 30 decembrie 1947 ati fost, practic obligat sa renuntat la tron. Cum s-a intamplat?
Regele Mihai: Liderul comunistilor, Gheorghe Gheorghi-Dej, si premierul Petru Groza, care nu era comunist, dar era in relatii bune cu ei, m-au rugat sa-i primesc pentru a discuta, dupa cum s-au exprimat ei, „chestiuni de familie”. M-am gandit ca vor sa vorbeasca despre logodna mea cu printesa Anna. In schimb, cei doi mi-au prezentat proiectul unui manifest privind abdicarea si m-au rugat sa-l semnez in 30 de minute. Le-am spus: „Nu se procedeaza asa. Poporul trebuie sa-si exprime vointa”. Mi-au raspuns: „Nu avem timp pentru asa ceva”.

Reporter: Nu ati avut, practic, alta alegere.
Regele Mihai: Nici una. Groza si Gheorghiu-Dej au amenintat sa-i execute pe studentii arestati anterior in timpul unei demonstratii anticomuniste la Bucuresti. Am privit pe fereastra si am vazut cum paza palatului fusese inlocuita cu militari din diviziile loiale comunistilor si imbracati in uniforme sovietice. Asupra cladirii era indraptata artileria. Nu am vrut sa ma agat de putere cu pretul unor vieti nevinovate si am semnat manifestul. Dupa ce mi-am depus semnatura, Groza s-a lovit peste buzunar, unde era un pistol si mi-a zambit grosolan. „Nu mi-as fi dorit o repetare a sortii lui Antonescu”.

Regele Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej  ziua victoriei 9 mai 1947

Regele Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej ziua victoriei 9 mai 1947

Elena Ceauşescu descrisa de Violeta Năstăsescu. Violeta Năstăsescu: „Accepta sugestii, întreba, se informa, totul întreba, nu făcea un pas fără să întrebe. Şi «prindea imediat».


Elena Ceausescu impreuna cu Rosalynn Carter

Elena Ceausescu impreuna cu Rosalynn Carter

Confesiunile Violetei Năstăsescu, interpreta de limbă engleză a To­va­ră­şei şi primul ei sfetnic în regulile de ţinută şi protocol

La 92 de ani de la naştere şi peste alţi 21 scurşi după trecerea spre cele veşnice, despre Elena Ceauşescu toate par a se fi spus, rămânând, în acelaşi timp, necunoscute. Şi naş­terea-i, şi moartea au născut în jurul lor legende, dovedite în timp banale născociri. După Revoluţie s-a pus în circuit versiunea – neadevărată – că de fapt se născuse în 1916, şi nu în 1919, şi că era aşadar cu doi ani mai în vârstă decât ilustrul soţ.

O noutate reprezintă astfel volumul memorialistic „Elena Ceauşescu. Confesiuni fără frontiere” al Violetei Năstăsescu, mai multe decenii interpreta de limbă engleză a Elenei Ceauşescu, tipărit la finalul anului trecut de Editura Niculescu. Fără să-i răstoarne cu 180 de grade portretul, memorialista îi adaugă mai multe şi fireşti nuanţe. Până la urmă, Elena Ceauşescu a fost şi ea un om, a spus doamna Năstăsescu prilejuită de apariţia pe piaţă a volumului amintit, cu bune şi cu rele. Unele impresii lăsate contemporanilor au fără doar şi poate o bază reală, altele sunt doar exagerări.

Elena Ceausescu impreuna cu actrita Shirley Temple

Elena Ceausescu impreuna cu actrita Shirley Temple

Violeta Năstăsescu a tradus pentru Elena Ceauşescu aproape două de­cenii, în zeci de vizite efectuate de cu­plul prezidenţial român în străi­nă­tate. Profesor de Limba engleză la Academia de Studii Economice din Bucureşti în tot acest timp, soţie de diplomat bună cunoscătoare a re­gu­lilor de protocol, se poate spune că interpreta de limbă engleză a jucat pe lângă Elena Ceauşescu rolul unei doamne de companie. I-a fost sfă­tuitoare, confidentă, a făcut servicii de natură personală, asupra căreia prima doamnă voia să păstreze discreţia. Violeta Năstăsescu a cunoscut-o bine pe Elena Ceauşescu, atât de bine cât poate fi „pătruns” un om obişnuit să poarte zilnic „masca pute­rii”. Pentru mama lor, Valentin, Zoia şi Nicu reprezentau centrul universului, subiect de zilnice meditaţii şi principalul punct pe agenda discuţiilor particulare. Deşi pare greu de crezut, în viaţa privată, spune memorialista, Elena Ceauşescu era o persoană rezonabilă.

Ceausestii la Disneyland

Ceausestii la Disneyland

De obicei suspicioasă în privinţa colaboratorilor, încrederea soţiei preşe­dintelui în interpreta de engleză s-a do­vedit de o sur­prin­ză­toa­re longevitate. „Ea, spre deosebire de el, lă­sa mâ­nă liberă în traducere, spune Violeta Năstăsescu din de­­ta­­lii­le co­­laborării cu Elena Cea­u­şes­cu. De pil­­dă, l-am auzit odată pe el in­ter­­ve­nind atunci când se traducea, co­­­­rec­tând «nu am spus asta». Pe la fran­­­­ce­ză, mai înţelegea. Translatorul se apă­­­ra – «am spus, dar la sfârşit», iar el replica «da, dar eu am spus la în­­­ce­­put», pentru că nu avea noţiunea to­­­pi­­­cii care se poate schimba într-o altă lim­­­bă. Ea niciodată nu m-a controlat.”

Elena Ceausescu impreuna cu Kurt Waldheim

În privinţa sfaturilor, Elena Ceau­şescu s-a arătat mereu foarte receptivă, îşi aminteşte Violeta Năstăsescu.
„Accepta sugestii, întreba, se informa, totul întreba, nu făcea un pas fără să întrebe. Şi «prindea imediat». Cel puţin cu mine aşa proceda. Întreba care este protocolul, ce trebuie să îmbrace, ce trebuie să facă, dacă e prea mult, dacă e prea puţin, se interesa de doamnele cu care urma să se în­tâlnească, le ştia biografia. La întâl­niri, le studia atent, să vadă cum se comportă, cum sunt îmbrăcate. De pildă, când a venit la Bucureşti Reza Pahlavi, şahul Iranului, împreu­nă cu soţia, ea s-a uitat să vadă ce face Farah. Farah nu era o aristocra­tă, dar era o femeie educată şi extrem de ra­fina­tă, de stilată. Şi ea, devenită îm­pă­ră­teasă, era ca de acolo. Am mai vă­zut unele care s-au încadrat, nu toate, chiar dintre occidentale. Farah avea o doamnă de companie care era soţia ministrului de Externe de atunci. Din punct de vedere ierarhic, soţia era pe un plan mai sus ca mi­nistrul, pentru că era doamna de companie a împărătesei. Ea s-a uitat să vadă ce face doamna de companie şi ce face Farah. Farah fuma, când şi-a scos ţigara, doamna de companie, cu multă graţie, i-a oferit să aprindă.”
Receptivitatea la nou se manifesta şi în zone prohibite publicului larg, re­me­morează interlocutoarea. „Fără să abuzeze, era chiar extrem de cumpătată, de curiozitate încerca din când în când câte o băutură. Ea ştia că doamnele beau gin tonic. Cred că eram într-o vizită în Irlanda şi fiecare şi-a luat ce a vrut. Eu am luat un sherry, ea şi-a luat ginul ei, dar m-a întrebat: «Ce bei tu acolo?». Din clipa aia a băut şi ea sherry. Ea era o femeie care îşi controla foarte mult şi ce mânca, şi ce bea. Lua puţin şi spunea «mie îmi ajunge». A avut şi ea pro­bleme de sănătate, cu ficatul.”

Imparateasa iranului Farah Diba Pahlavi (la stanga) si Elena Ceausescu 1975

Imparateasa iranului Farah Diba Pahlavi (la stanga) si Elena Ceausescu 1975

Relaţia foarte strânsă dintre soţii Ceauşescu este confimată şi de Violeta Năstăsescu. „Ceea ce se spune că ea îl influenţa este adevărat. Ea a par­ticipat în mod activ alături de el la luarea deciziilor. Decizia era a lui, dar până atunci ea era acolo. El o consulta permanent. Am fost odată martoră la o asemenea împrejurare, când ea m-a invitat într-o problema personală la Institut, în timp ce discutam noi două într-un cabinet, a sunat el şi i-a cerut părerea într-o problemă de stat, şi ea i-a dat-o.”

Discuţii particulare au mai purtat şi în alte ocazii, şi-a amintit interpreta de engleză a Elenei Ceauşescu. Una dintre principalele ei griji erau copiii. „Era foarte ambiţioasă cu co­piii, copiii o preocupau, viaţa lor, cariera, avea ambiţii mari pentru ei. Cu studiile, cu doctoratele, mereu spunea că pot mai mult, «ei pot mai mult, pot, pot», era foarte ambiţioasă. Îmi spunea «Violeta, mie mereu mi-a plăcut să îi văd curaţi, cu lecţiile făcute şi cu capul sus», aşa le spunea, să stea cu capul sus, că altfel nu te respectă nimeni.
Îmi spunea că ea ştie să facă de toate: să împletească, să coasă, să facă mâncare. «Curăţenie aşa cum îmi fac eu nu îmi face nimeni, eu prin toate-am trecut, nimic nu mi-a venit de-a gata. Cât am avut copiii mici, noaptea făceam cu rândul cu to­va­răşul, până au crescut nu am fost la un restaurant». Valentin era un ti­mid şi ea spunea că a greşit, că i-a în­vă­ţat să fie aşa de timizi şi rezervaţi. Mi-a povestit într-o împrejurare cum i-a spus Zoia, care era studentă în pri­mul an de facultate, că stătea pe hol cu nişte colegi, a trecut un profesor care i-a spus «săru-mana», iar Zoia a răspuns «mulţumesc». Că nu ştia ce se răspunde în asemenea si­tuaţie.”

A rămas celebră vizita cuplului prezidenţial român la Londra în 1978. Mai puţin cunoscut este faptul că Elena cunoştea bine oraşul. „Ea cunoştea Londra, explică Violeta Năstăsescu, Valentin, fiul cel mare, şi-a făcut studiile acolo şi venea nu foarte des, dar destul de des, să vadă ce face. Era plimbată prin lo­cu­rile de interes din Londra – muzee, catedrale, parcuri. Venea în vizite particulare, fără Ceauşescu, se caza la ambasadă, venea să vadă ce face băiatul, să vadă ce învaţă. Noi eram la ambasadă pe vremea studenţiei lui Valentin, soţul meu era diplomat în Marea Britanie. Cred că a fost o ma­mă excelentă. Dacă şi cât îi controla, nu aş putea să spun. Ca orice mamă, probabil că nici un băiat nu e destul de bun pentru fată şi nici o fată pentru un băiat. Cu prima soţie a lui Va­lentin nu se plăcea, dar era reciproc, din ce m-a lăsat să înţeleg, nici nora ei nu se străduia foarte mult să-i in­tre în graţii, să se apropie de ea. Îmi mai amintesc un episod, se uita dezaprobator spre o doamnă, se vedea că nu o place, şi m-a întrebat la un mo­ment dat: «Cine e tovarăşa?». «E soţia tovarăşului…» şi am spus a cui soţie era. Ea s-a uitat şi a spus: «Ei, uită-te şi tu ce poate să-ţi facă un copil». Probabil că se gândea la copiii ei.”

Elena Ceauşescu a fost un personaj mai complex decât a fost pre­zentat după Revoluţie, este de părere Violeta Năstăsescu. „Ea era o femeiea fără educaţie, dar nu era o femeie proastă, şi asta trebuie să se ştie.
O femeia proastă nu realiza ce a realizat ea, inclusiv cu latura male­fică. Era o inteligenţă nativă, dar necultivată. A căutat să se impună ca şi cum ar fi făcut parte din lumea aceea, ca şi cum ar fi fost de acolo. Îi reuşea prin ţările africane, dar în Anglia, bunăoară, n-a putut. Sunt lucrurile care vin cu edu­caţia, sunt nişte etape peste care nu poţi sări, oricât te-ai strădui. Cred că era ambiţioasă, ceea ce nu e un defect. Cred că în mod natural, dacă ea primea de mică o altă educaţie, dacă ar fi trăit în alt mediu, ar fi realizat treptat, firesc, ceea ce a ajuns să aibă până la urmă. Nerealizându-le de această manieră, a încercat să sară peste etape şi să se impună ca atare. Vorbind cu ea, în discuţii private, era cea mai rezona­bilă femeie. Avea şi ea problemele ei de sănătate, de fa­mi­lie, pe care le gestiona cu mult, mult echilibru. Trăgea nişte concluzii absolut normale şi mă întrebam de ce nu le aplică şi în acti­vi­tatea ei publică. Că au fost minţiţi, asta aşa este. În cele mai mici fleacuri, nu i se spunea, ca să fie linişte. Şi cred că ea a fost lăsată să creadă, cu lipsa ei de educaţie, că este ceea ce nu era.”

Ştirea despre cutremur i-a bulversat pe cei doi Ceauşeşti

Aflată adeseori în preajma cuplului prezidenţial, Violeta Năstăsescu a avut ocazia să îi observe pe cei doi şi în momente mai puţin fericite.
În martie 1977 se afla cu ei în Nigeria, când la recepţia de rămas-bun a so­sit din ţară ştirea că un cutremur devastator a lovit România. A fost unul dintre puţinele momente, pe larg descris în volum, când soţii Ceauşescu şi-au pierdut cumpătul şi s-au abandonat spaimei. „Am văzut un ofiţer apropiindu-se în mare gra­bă de preşedintele Ceauşescu, scrie memorialista, cu o bucată de hârtie în mână, întrerupând în mod ireve­renţios conversaţia acestuia cu omo­logul lui nigerian, pentru a-i înmâna hârtia respectivă. Mi s-a părut straniu că notiţa nu putea să mai aştepte puţin şi că ofiţerul îşi luase riscul de a-l deranja pe preşe­dinte chiar în toiul unui dineu oficial. Nicolae Ceauşescu a citit nota în linişte, a privit la soţia lui şi, fără să scoată un cuvânt, i-a dat foaia de hârtie care conţinea un text bătut la maşină. În timp ce o citea, faţa i-a devenit dintr-o dată pământie, iar mâna a început să-i tremure îna­poind nota ofiţerului. Apoi se în­toar­se spre mine şi îmi spuse cu vo­cea răguşită de emoţie: «Violeta, chiar acum a avut loc acasă un cu­tremur mare. Este mai rău ca în 1940!» (…). Preşedintele Ceauşescu s-a ridicat apoi de la masă şi, urmat de soţie, s-a îndreptat spre o cameră alăturată. M-am luat după ei, cu Şte­fan Andrei pe urmele mele. (…) În camera alăturată, în care ne aduna­se­răm cu toţii, s-a instalat panica. Singurele cuvinte pe care le-am au­zit de la preşedintele Ceauşescu au fost: «Trebuie să plecăm imediat!», după care l-am văzut mergând prin cameră într-o agitaţie extremă. (…) Elena Ceauşescu arăta ca o persoa­nă lovită de paralizie, scrie memo­rialista, total lipsită de vigoare. Ui­tând de orice convenţii, de rangul şi poziţia pe care le avea, a cerut să mear­gă la toaletă. Când a revenit s-a uitat în jur după mine, a luat un scaun şi l-a aşezat lângă al meu. Simţea nevoia să vorbească cu cineva, bănuiesc, pentru că, frângân­du-şi mâinile neîncetat, şi-a deschis su­fletul: «Vai de mine, ce-o fi făcând Zoe a mea, e atât de sensibilă, se spe­rie de toate alea! Şi cele două bă­trâne, mama şi soacră-mea, sunt atât de fragile şi neajutorate. Închi­puie-ţi că toţi bucureştenii sunt pe străzi. Nu mai îndrăznesc să stea în casă de frică să nu se repete cutre­mu­rul!» (…). În mod surprinzător, cel care, în acel moment de confuzie, a preluat iniţiativa a fost Nicu Ceau­şescu. El a fost cel care i-a convocat pe toţi membrii echipajului şi le-a dat instrucţiuni să plece la aeroport să pregătească avionul în vederea plecării imediate. Tot el a fost cel ca­re, după ce a dat instrucţiuni echi­pa­jului, s-a întors în încăpere şi a spus tare şi apăsat: «Toată lumea să plece în camere şi să-şi facă bagajele. Plecăm acum!». Atunci a înce­put degringolada. Toţi au început să fugă ca de frica morţii în diferite direcţii ale complexului, sub privirile uimite ale gărzilor nigeriene.”

Ce s-a ales de valoroasele bijuterii ale Elenei Ceauşescu?

În numeroasele vizite în care a în­so­ţit-o pe Elena Ceauşescu, Violeta Năs­tăsescu a avut ocazia să cu­noas­că garderoba, dar şi bijuteriile To­va­răşei. Care nu erau puţine şi nici lipsite de valoare. Unele piese îi fuse­seră oferite în dar cu ocazia vizitelor în străinătate. De pildă, în Filipine, de la Imelda Marcos a primit un va­loros colier de perle. Altele au fost cum­părate chiar de Elena Ceau­şes­cu din capitalele prin care a trecut. Prin­tre alte sarcini, Violetei Năs­tă­ses­cu îi revenea şi misiunea să se­lec­teze de pe piaţa locală felurite obiec­te cu specific, spre a fi prezentate primei doamne a României spre cumpărare. Vân­ză­torii se pre­zentau apoi la reşedinţă cu măr­fu­rile, mu­sa­fira le examina şi, dacă îi plăcea ceva, începea târ­gu­iala. Din Coasta de Fildeş, bună­oară, a achi­ziţionat câteva bijuterii, dintre care o frumoasă şi totodată costisitoare bră­ţară de fildeş montată în aur. Ce s-a ales de bijuteriile Elenei Ceau­şescu, pe care interlocutoarea noastră a avut ocazia să le vadă în rep­e­ta­te rânduri, nu se ştie. „Avea, de pildă, un foarte frumos set – colier şi cercei, de perle veritabile, nu de cultură, cu diamante. Erau nişte piese vechi, de colecţie, se vedea că nu sunt bijuterii moderne. Avea şi pie­se deo­se­bite, monturi vechi, dar avea şi mo­derne. Cu ce a mai primit, ce a mai cumpărat ajunsese la va­lori conside­ra­bile.
Ce s-a făcut cu ele, şi eu aş fi cu­rioasă să aflu. Auzeam că s-ar afla la Banca Naţională. Mă­car de-ar fi acolo. Dacă le-aş vedea, mi-aş putea da seama dacă sunt chiar acelea şi dacă lipseşte ceva de valoare.”

%d blogeri au apreciat asta: