Execuţia Ceauşeştilor. Dorin Cârlan: „Am văzut lacrimi în ochii lui Ceauşescu” Călăul soţilor Ceauşescu: „Ştiam înainte de proces că vor fi executaţi ” Ion Iliescu pentru revista VIP: „Ceausescu a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Elena Ceausescu era prietenă cu un frate mai tânăr de-al maică-mii.” Nicolae şi Elena Ceauşescu: „Împreună am luptat, să murim împreună!“ Nicolae Ceauşescu: „Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta!“ Avocatul Teodorescu: aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi de săvârşirea acestei fapte.. Avocatul Lucescu: Eraţi la fel ca el, acelaşi spirit de tiran, care şi-a omorât poporul. Nicolae Ceauşescu: …Şi l-am recunoscut, pentru că era un tribunal legal constituit, este scris şi acuma ce am spus… nu am fost cât de cât onest şi apărând burghezia.

Sentinţa Tribunalului Militar Excepţional a fost executată la 25 decembrie, ora 14.50, în cazarma de la Târgovişte. Aşa cum plănuise generalul Stănculescu încă de la venirea în cazarma de la Târgovişte, paraşutiştii din plutonul de execuţie i-au împuşcat pe dictatori lângă zidul Corpului de Gardă.

Plutonul de execuţie al Ceauşeştilor a fost constituit de Victor Atanasie Stănculescu înaintea procesului de la Târgovişte. Generalul a selectat trei dintre cei opt paraşutişti veniţi de la Boteni. E vorba de căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Octavian Gheorghiu.

Execuţia a fost făcută în grabă. Era tensiunea momentului, dar şi insistenţa cu care generalul Nicolae Militaru (de două zile, ministru al Apărării Naţionale) suna de la Bucureşti, în timpul procesului, pe telefonul din biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. Paraşutiştii, conduşi de căpitanul Boeru, i-au executat pe Ceauşeşti scurt, fără a aştepta o eventuală comandă de genul „Foc!”.

„Ai dat de dracu’, Leano!”

Drumul către zidul de execuţie a fost unul de groază pentru cei care aveau misiunea de a-i lichida pe Ceauşeşti. Paraşutiştii îşi făceau tot felul de probleme.

Căpitanul Ionel Boeru: „Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare.

Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile”.

Un alt component al plutonului de execuţie, plutonierul Dorin Cârlan, se temea să nu fie chiar ei, paraşutiştii, ţintele. „Odată ieşiţi în curtea cazărmii, ne-am trezit cu sute de arme îndreptate spre noi. Mii de gloanţe puteau porni spre cei doi condamnaţi sau spre însoţitorii lor. Dar nu puteam da înapoi. Un soldat pe lângă care au trecut i-a spus Elenei cu ranchiună: «Ai dat de dracu’, Leano!»”.

Un alt martor ocular, locotenentul-major Iulian Stoica, a auzit şi replica ei: „Fir-ar mă-ta a dracu’!”.Soldatul era cunoscut în unitate prin porecla sa:
„Maşinuţă”.

Zidul morţii

Paraşutiştii care au executat sentinţa Tribunalului Militar Excepţional se arată şi acum, după 20 de ani, surprinşi de modul în care au acţionat în acele momente.

Căpitanul Ionel Boeru îi povestea lui Viorel Domenico, în cartea „După execuţie a nins”: „Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deşi plecase în urma mea, deşi nu-l văzusem trecând pe lângă mine, sergentul-major Teodor Gheorghe mă aştepta acolo cu Elena.

I l-am dat în primire şi pe Nicolae, m-am retras câţiva paşi înapoi, de-a-ndărătelea, şi i-am făcut semn să se retragă lateral. Nu mai aveam glas. Apoi am deschis focul”.

Tot Boeru îşi mai aminteşte că, după execuţie, în încărcător i-a mai rămas un singur glonţ. „Le-am zis colegilor: «Foc automat, şi la comanda mea trageţi de la şold!». Eu când am zis «Foc!», am şi apăsat. Eram cel mai stresat dintre toţi. Eu am tras trei salve. Din 30 de gloanţe, am tras 29 de bucăţi, în trei salve. Prima salvă, la picioare, l-a îngenuncheat. A doua salvă l-a lovit în piept şi a căzut pe spate. Următoarea salvă a fost pe ea. Şi a picat undeva lateral, în dreapta”.

În acel moment, ceilalţi doi paraşutişti au tras şi ei. Octavian Gheorghiu a tras o singură rafală, în timp de Dorin Cârlan, un glonţ. De emoţie, când a armat, a fixat pistolul-mitralieră în poziţia „foc cu foc”, deşi primise ordinul să-l pună pe „foc automat”.

Dorin Cârlan îşi aminteşte: „Ajunşi la doi-trei paşi de zid, Ionel ne-a zis ferm: «Lăsaţi-i, retrăgeţi-vă!». A tras prima rafală el, de foarte aproape, de jos în sus, în diagonala pieptului. Am văzut cum Nicolae Ceauşescu, în loc să cadă din prima, s-a înălţat vreo jumătate de metru, apoi a căzut ca un sac de cartofi, cu picioarele sub el. Ionel îşi mutase tirul asupra Elenei. La primul glonţ, ea a mai apucat să scoată un «Aaaa….» prelung, după care s-a prăbuşit pe-o parte, în faţă”.

Era aproape ora 15.00; după spusele martorilor – 14.50. Ceauşeştii erau la pământ pentru totdeauna.

Creierul Elenei, pierdut pe drum

După ce au tras paraşutiştii, unii dintre soldaţi au vrut să-şi descarce şi ei mânia, trăgând câteva rafale. „Maşinuţă”, cel care tocmai o apostrofase pe Elena Ceauşescu, avea să-şi descarce şi el încărcătorul în ea. Căpitanul Ion Mateescu a privit execuţia de la etaj, dintr-o cameră situată chiar deasupra celei în care s-a desfăşurat procesul.

Mateescu îşi aduce aminte de o scenă şocantă: „Un soldat se afla în cadrul uşii unde am fost eu. Era «Maşinuţă». Când condamnaţii erau căzuţi şi morţi, «Maşinuţă» l-a întrebat pe Stănculescu: «Trag şi eu?». Zice: «Trage, bă!», adică să-i facă hatârul. Au creat foarte multe dispute aceste focuri de armă care au fost trase când ei erau jos. Când a tras «Maşinuţă», i-a rupt o bucată de creier. A lovit-o în cap.

Apoi, când cadavrele, învelite în foi de cort, erau transportate spre elicopter, creierul a căzut. Şi câinele nostru – un câine bătrân, Rex, care între timp a murit – s-a dus, a mirosit, dar n-a mâncat. Era un câine mare, negru, frumos, cu părul scurt. Atunci medicul unităţii a adunat o cutie metalică de cartuşe, a luat cu o scândurică tot ce căzuse, părţi din creier, şi le-a pus în elicopter. La noi n-a rămas nimic”.

Secretul unei filmări trunchiate

Unul dintre marile mistere ale zilei de 25 decembrie 1989 a fost filmarea procesului şi a execuţiei. Din filmul acestor evenimente lipsesc pasaje importante. Cameraman a fost colonelul Ion Baiu. Un ofiţer pe care generalul Stănculescu îl folosea atunci când făcea prezentări de armament. Baiu era cel care filma anumite tehnici militare sau aplicaţii în poligon.

La 25 decembrie, Baiu a fost cooptat de Stănculescu în comandoul pentru Târgovişte. Colonelul Baiu spunea că nu a ştiut, iniţial, ce va filma. De aici, spunea el Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989″, au apărut şi problemele.

„Filmul a fost făcut cursiv, cu câteva pauze, pentru că-mi era frică să nu se termine caseta. Nu ştiam cât va dura. Aveam o singură casetă la mine. Eu am luat imagini şi din pauza procesului, ca să pun în evidenţă exact cine a intrat acolo şi cine n-a intrat acolo. Eu, dacă ştiam ce voi filma, luam cu mine un tehnician, un om pentru lumini. Dar nu m-am pregătit special. Filmarea procesului am făcut-o alimentându-mă de la reţeaua electrică. Apoi a fost momentul cu legatul mâinilor. Precipitările de acolo.

După ce i-a legat, eu am trecut camera de pe reţeaua electrică pe altă reţea. Nu aveam acumulator. Eu îmi făceam treaba. Strângeam acolo, înăuntru. Am ieşit afară abia după ce am terminat treaba în interior. În momentul în care am ieşit afară, Ceauşeştii erau deja seceraţi. Deci, ce s-a întâmplat acolo? Paraşutiştii au ieşit cu cei doi la zid, au făcut doi paşi înapoi şi au tras. De altfel, de aia se explică şi momentul pe care l-am prins cu Ceauşescu căzut în genunchi”.

Căpitanul Ion Boboc, care se afla în curtea unităţii, a văzut şi el acest episod: „Paraşutiştii i-au condus pe Ceauşeşti afară. Eu am fost chemat de un civil, care strângea nişte cabluri şi nişte reflectoare, să-l ajut să le care afară. Se grăbea, se încurca în cabluri, mi-a dat o cutie s-o duc în curte, iar când am ajuns afară, am auzit nişte rafale. Civilul era disperat. Din uşă a fixat camera de luat vederi la ochi şi a început să filmeze. Dar erau deja jos, morţi. A prins totuşi ultima rafală”.

„Dirijaţi-ne de la sol şi vom bombarda”

Comandantul elicopterului cu care a călătorit Stănculescu, căpitanul Mircea Militaru, îi declara lui Viorel Domenico în cartea „După execuţie a nins”: „După execuţie a urmat o tăcere cumplită. Deodată aud un zgomot, uruit de motoare. Am fugit şi am luat legătura cu echipajele elicopterelor din afara cazărmii. Am întrebat prin staţie: «Ce se întâmplă acolo, Gipsy?». Şi îmi răspunde: «Rezistaţi, că venim în ajutor!… Dirija-ţi-ne de la sol şi vom bombarda!… Feriţi-vă!». Atunci i-am liniştit: «Fii cuminte, dragă! Fiţi cuminţi că nu se întâmplă nimic. Nu decolaţi!». Ei îmi răspund: «Dar am auzit rafale, nu sunteţi atacaţi?». Le-am spus apoi: «Nu, băiatule. Fiţi fără grijă. Totul e în regulă. Aşteptaţi semnalul nostru!»”.

Echipajele elicopterelor de însoţire, aflate în dispozitivul de luptă al cazărmii, credeau că unitatea este atacată, atât de tare se auzeau rafalele trase de paraşutişti în trupurile Ceauşeştilor!

Kemenici: „M-a cuprins o spaimă cumplită”

După ce au fost executaţi, Ceauşeştii au fost înveliţi în pături militare şi foi de cort. Au fost transformaţi în „colete”, pentru a fi transportaţi spre Bucureşti, cu elicopterul.

Comandantul de atunci al UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, îşi aminteşte despre momentele de după execuţie: „Bucuria asta a «eliberării» a durat poate cinci minute, apoi m-a cuprins o spaimă cumplită, înfiorătoare. Pentru că, după execuţie, totul s-a precipitat iarăşi. S-au luat cadavrele, s-au urcat în elicopter şi gata. Niciun om din delegaţia venită în unitate n-a dat mâna cu mine, să-mi fi spus c-am făcut bine sau rău. M-au ignorat cu toţii. Ca şi când n-aş fi existat. S-au urcat în elicopter şi şi-au luat tălpăşiţa.

Nici măcar generalul Militaru, pe atunci ministru al Apărării, care m-a sunat a patra oară, întrebându-mă dacă «s-a terminat», nu mi-a spus nimic, nici de bine, nici de rău. I-am confirmat că au plecat şi el a spus: «În sfârşit!», apoi a închis telefonul. Am rămas, aşadar, singur, cu obsesiile şi cu spaimele mele. Abia după ora 15.00, deci după plecarea comandoului, începusem să aflu fel de fel de treburi care se întâmplaseră în unitate: conspiraţii, nemulţumiri, acuzaţii. Aşa că spaima s-a amplificat. Şi eram marcat de ideea că Iliescu nu ştia ce făcuse Stănculescu la Târgovişte. Mă gândeam că voi fi eu însumi asasinat. Poate de oamenii lui Iliescu… Poate de oamenii lui Ceauşescu…”

„Suvenirul” căpitanului Mateescu

După terminarea execuţiei şi după ce cadavrele Ceauşeştilor au fost duse la elicopter în foi de cort, o parte din personalul unităţii s-a strâns în apropierea zidului la care s-a făcut execuţia.

Căpitanul Ion Mateescu

şi-a luat o mică „amintire” din zid: un glonţ. „Acest glonţ a trecut, cu probabilitate de 100%, prin Nicolae Ceauşescu, pentru că are scame de culoare închisă. Ceauşescu a fost îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, negru sau bleumarin închis, iar pe interior avea blăniţă de miel de culoare închisă. Soţia sa, Elena, a avut haină de culoare bej, deci deschisă. Se poate reproduce ADN-ul, dacă e cineva curios să vadă dacă cel de acolo a fost sau n-a fost Ceauşescu, deşi nu cred că mai există dubii. E un document istoric, dacă putem să-i spunem aşa”.

CI-stul unităţii

Un moment important al procesului şi al execuţiei a fost anihilarea ofiţerului de contrainformaţii al unităţii (CI-stul): căpitanul Sorinel Stoian. La venirea în unitate, generalul Stănculescu i-a dat în primirea paraşutiştilot atât pe Stoian, cât şi pe adjunctul şefului Securităţii Târgovişte, colonelul Gheorghe Dinu. Pe timpul execuţiei a schimbat planul.

Caporalul Dorian Dobriţa, militar în termen la 25 decembrie 1989 şi unul dintre paznicii Ceauşeştilor în cele trei zile de cazarmă, a fost omul care l-a avut în cătarea puştii pe căpitanul Stoian. „După ce a vorbit pe scară cu Kemenici, Stănculescu s-a întors spre mine. Şi m-a întrebat: «Ai glonţ pe ţeavă?». I-am spus: «Nu!». Iar el: «Atunci, bagă!». Am armat şi am asigurat. Generalul mi-a spus: «Treci de cealaltă parte a holului!». Şi aici, la prima scară, lângă geam, în dreapta era CI-stul unităţii, căpitanul Stoian. Stănculescu mi-a spus: «Îl ai în pază pe căpitanul de la contrainformaţii!».

Mi-a spus că nu are voie să părăsească incinta şi, la cea mai mică mişcare, haţ! Stoian l-a auzit pe Stănculescu. Şi atunci eram atent numai la el. Nu mai aveam treabă cu ce se întâmplă pe platou. Executam ordinul. Şi în timpul ăsta am auzit focuri. Se auzea: «Nu trageţi! Nu trageţi!». În timp ce am văzut că Stoian nu se deplasează, mă uitam şi eu. Şi vedeam cum gloanţele ricoşau din zid şi ardeau în iarbă. Paraşutiştii trăgeau şi gloanţele veneau în spate”.
Laurenţiu Ştefănescu a fost în plutonul de execuţie al cuplului de dictatori. „Jos comunismul”, „Jos dictatorul”, „Am învins, victorie” sunt cuvintele care se auzeau pretutindeni pe 25 decembrie 1989. În acest timp, la Târgovişte, soţii Ceauşescu erau executaţi.

Laurenţiu Ştefănescu, unul dintre cei patru militari care au fost în plutonul de execuţie al soţilor Ceauşescu, a acceptat să stea de vorbă cu noi despre evenimentele din 25 decembrie 1989. Laurenţiu este buzoian, dar trăieşte de mai mulţi ani la Sibiu

Stănculescu era autoritatea supremă
Laurenţiu Ştefănescu îşi aminteşte totul acum, după 20 de ani, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri.

„Eram subofiţer la unitatea de paraşutişti de la Boteni. Pe 25 decembrie, eu împreună cu alţi şapte colegi am fost chemaţi de generalul Stănculescu care ne-a spus că urmează să plecăm într-o misiune de grad zero. Nu ştiam unde mergem sau ce avem de făcut. La momentul respectiv singurul de care ascultam era Stănculescu”, povesteşte Laurenţiu Ştefănescu.

S-a oferit să fie călău
„Ne-am îmbarcat în două elicoptere, iar la aterizare Stănculescu ne-a chemat la el, ne-a spus că avem o misiune dificilă pentru că în incintă sunt soţii Ceauşescu şi că va urma în scurt timp un proces după care va trebui să îi executăm. Stănculescu ne-a întrebat atunci care dintre noi suntem apţi să participăm la execuţie. Am ridicat toţi mâna, dar el a ales trei: Ionel Boeru, Dorin Cârlan şi Octavian Gheorghiu. A mai fost nevoie de încă unul care să o lege pe Elena Ceauşescu şi am fost ales eu”, îşi aminteşte fostul militar.

Procesul Ceauşeştilor nu a durat mai mult de o jumătate de oră şi s-a terminat pe la ora 14.30-14.40. Laurenţiu a participat la întreaga dezbatere.
„Îmi amintesc că soţii Ceauşescu erau la început foarte atenţi la cum se desfăşura procesul. La început erau ferm convinşi că vor fi salvaţi de Stănculescu. Au ascultat sentinţa. Nicolae Ceauşescu a fost cel care şi-a dat primul seama că vor fi executaţi şi a început să comenteze. După pronunţarea sentinţei a trebuit să îi legăm. El a fost demn, dar ea a început să ne drăcuiască, după care a început să ne implore”, povesteşte Laurenţiu.

„După ce i-am legat, i-am luat mai mult pe sus şi am ieşit la locul unde se hotărâse să aibă loc execuţia. Nicolae Ceauşescu a început şă cânte din Internaţionala. A urmat momentul foarte discutat, şi anume de ce Baiu nu a filmat când au fost împuşcaţi cei doi. Îmi amintesc foarte bine că el s-a întors după alimentatorul de la cameră şi atunci Boeru, Cârlan şi Gheorghiu au deschis focul. Eu am tras la urmă, după care am avut o stare foarte ciudată: emoţie şi teamă, pentru că nu ştiam ce avea să se întâmple cu noi”, adaugă fostul militar.

După execuţie, soţii Ceauşescu au fost luaţi cu două foi de cort şi urcaţi în elicopter. „Am aterizat pe Ghencea, unde am lăsat cadavrele. Nu ştiam ce să facem cu ele, nu mai aveam semnal ca să luăm legătura cu unitatea şi se trăgea. Am făcut semn unui militar care era acolo, a venit şi i-am spus că avem ceva de lăsat, după care am plecat”, îşi aminteşte Laurenţiu Ştefănescu.

A fost la un pas să ajungă în faţa Curţii Marţiale
Cel mai greu moment a fost acela în care s-a aflat că au dispărut cadavrele celor doi dictatori. „Generalul Stănculescu ne-a ameninţat cu Curtea Marţială. Niciodată nu mi-a părut rău că am fost în plutonul de execuţie al soţilor Ceauşescu pentru că ştiam prea bine că ei erau, de fapt, criminalii cu tot cea ce făcuseră poporului român. Sunt lucruri pe care nu le voi uita niciodată, de care îmi amintesc cu emoţie dar ştiu că am făcut un bine ţării”, ne-a mărturisit Laurenţiu Ştefănescu.

În cele din urmă lucrurile s-au liniştit, după ce s-a aflat că dispariţia cadavrelor era doar o diversiune cu scop clar: îndepărtarea fanaticilor regimului comunist.
––––––––––––––
Nicolae şi Elena Ceauşescu au avut o ultimă dorinţă înainte de a fi executaţi. „Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta!“, a spus, resemnat, Ceauşescu.

Ultima parte a procesului de la Târgovişte este halucinantă. Avocaţii Constantin Lucescu şi Nicolae Teodorescu se comportă, împotriva „clienţilor” lor, ca nişte acuzatori stalinişti.

Premeditarea a devenit şi mai evidentă când, teoretic, soţii Ceauşescu ar fi avut dreptul să facă recurs. Avocatul Teodorescu a profitat de fraza-clişeu a lui Ceauşescu, „Nu recunosc niciun tribunal!”, pentru a se precipita să-i comunice judecătorului Gică Popa: „Nerecunoscând tribunalul, nu exercită nicio cale de atac. Vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă!”.

Pe drumul dintre rechizitoriul procurorului Dan Voinea şi sentinţa citită de judecătorul Gică Popa a dispărut un miliard de dolari! Este vorba despre punctul 5 al actului de acuzare: „Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci din străinătate”. Era prea greu de dovedit într-un proces de o oră şi 20 de minute!

Pentru celelalte patru infracţiuni – genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea economiei naţionale – era suficientă o justiţie bazată pe lozinci.

Ordinul de la Bucureşti era clar: Ceauşescu trebuia lichidat acolo şi atunci! Măcar i-a fost îndeplinită ultima dorinţă: să moară împreună cu tovarăşa sa.

Stenograma procesului de la Târgovişte (5)

„Inculpaţii au acţionat ca iresponsabili, dar cu deplin discernământ”

Procurorul Dan Voinea: Domnule preşedinte, având în vedere atrocităţile săvârşite de Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, noi considerăm că aceşti doi inculpaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de articolele 162, 163, 165 şi 357 din Codul Penal, articole în baza cărora solicităm condamnarea celor doi inculpaţi la pedeapsa cu moartea. Totodată, solicităm confiscarea totală a averilor soţilor Ceauşescu.

Judecătorul Gică Popa: Aveţi cuvântul în apărare.

Avocatul Teodorescu: Înainte de a discuta problemele de drept, care se ivesc din ceea ce susţin inculpaţii, cărora le acordăm asistenţă chiar faţă de poziţia obstrucţionistă a acestora…

Elena Ceauşescu: E o insultă!

Avocatul Teodorescu: E o insultă? Nicio insultă! Eu voiesc să vă înfăţişez faptul că le-am făcut noi onoarea, venind de la Bucureşti să le acordăm apărarea, care în ultimii 25-30 de ani nu s-a respectat. Că noi înţelegem ca avocaţi să apărăm indiferent pe cine ar fi şi indiferent de faptele pe care le-a săvârşit, dar în limita dispoziţiilor legale, a faptelor de care luăm cunoştinţă prin rechizitoriu, a probelor care au fost căutate de către reprezentanţii legali şi, desigur, în spiritul legalităţii.

Eu, deşi e poziţia absolut obstrucţionistă a celor cărora le-am făcut cinstea de a le acorda această deplasare în locul acesta… Ca să-i apărăm! Înţelegem, totuşi, ca şi ei să înţeleagă – pentru dumneavoastră nu am nevoie să vă fac asemenea lămuriri – că numai un preşedinte în funcţiune poate cere, pentru o faptă pe care ar săvârşi-o, să fie supus discuţiunii organului legislativ, care la noi este Marea Adunare Naţională. Şi că odată cu destituirea dintr‑o anumită funcţie de stat… şi noi nu vorbim de calitatea dumnealui de secretar general al partidului, care e o altă treabă şi o judecă partidul, ci de calitatea care (!) a avut-o Ceauşescu Nicolae, aceea de preşedinte al acestei ţări. Or, această calitate, din momentul în care Frontul Salvării Naţionale s-a constituit şi Consiliul care este constituit a luat măsura de demitere a guvernului şi de demitere din funcţia de preşedinte al Republicii a lui Ceauşescu Nicolae, acesta este supus dispoziţiilor legale ca orice cetăţean din această ţară.

Deci, din acest punct de vedere, noi constatăm – şi vă rog să consemnaţi în procesul verbal al şedinţei acest fapt – că am constatat că sunt îndeplinite toate formele procedurale prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată şi judecarea celor care au compărut în calitate de inculpat. Deci, este o greşeală pe care o săvârşesc cei doi inculpaţi, nu a faptului recunoaşterii sau nerecunoaşterii, pentru că aceasta, recunoaşterea sau nerecunoaşterea, dacă este dezminţită de probe, nu face două parale.

Şi dumnealor au socotit… deşi eu am venit să le acord, să le fac cinstea de a-i apăra… Ei se menţin în aceeaşi poziţie pe care au avut-o dintr-un început, zicând că este un act de provocare dacă i-am întrebat dacă sunt bolnavi psihic sau nu. Pentru că una e impunitatea prevăzută de legi, adică aceea în care eşti bolnav şi poţi fi supus unei expertize psihiatrice, şi atunci eşti iresponsabil – mare diferenţă fiind faţă de situaţiunea în care te comporţi ca un iresponsabil, dar eşti responsabil.

Şi spre regretul meu, care sunt avocat – nici procuror, nici membru al tribunalului militar – trebuie să constat, şi o spun cu toată certitudinea, că inculpaţii cărora noi le acordăm asistenţă, chiar în dauna voinţei lor, pentru că aşa glăsuieşte legea care nu s-a respectat până acum… şi dumnealor, amândoi o ştiu, faptul acesta… eu vă spun că dumnealor au acţionat ca iresponsabili, dar cu deplin discernământ în tot ceea ce au făcut.

Ei sunt trimişi în judecată pentru patru fapte, eu înţeleg să extind în vreun mod ceea ce a zis rechizitoriul Procuraturii, şi anume pentru faptele prevăzute de articolele 162, 163, 165 şi 357 din Codul Penal… şi constat, în baza probelor care au fost depuse la dispoziţie, că aceştia se fac vinovaţi de aceste fapte.

Rugămintea noastră, a apărării, însă, este una singură: ca dumneavoastră să luaţi o hotărâre care să nu aibă caracterul de vendetă, să nu aibă caracterul de răzbunare, ci să fie… şi să o înţeleagă până în ultima lor clipă, ei şi alţii care vor mai compare în faţa judecăţii, că poporul acesta, printr-un tribunal legal constituit… că dacă nu ar fi fost legal constituit, noi suntem primii care am fi venit să spunem: „E nelegal constituită o instanţă judecătorească!”.

Să ştie şi cei doi inculpaţi, cărora forţamente trebuie să le acordăm apărarea pe care nu o voiesc… dar noi trebuie să-i apărăm, pentru că aşa glăsuieşte Constituţia de care ei fac vorbire, fără să ştie ce spune în ea. Încălcarea crasă a acesteia…

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, organizatorul operaţiunii „Târgovişte“, Gelu Voican Voiculescu, misteriosul „revoluţionar“ trimis de FSN la procesul Ceauşeştilor şi Procurorul-maior Dan Voinea, reprezentantul acuzării în procesul-mascaradă din cazarma UM 01417 Târgovişte

Stenograma procesului de la Târgovişte (5)

„Nu sunt inculpat, sunt preşedintele României!”

Elena Ceauşescu: Extraordinar!

Avocatul Teodorescu: … Şi-i apăr pentru că aşa trebuie, dar şi să se lămurească pentru totdeauna, pentru clipele cât vor mai avea până la sfârşitul vieţii lor, că tribunalul acesta militar a fost şi este legal constituit şi că ei nu au calitatea decât de inculpaţi, iar nu calităţile de stat pe care le-au avut până în momentul în care li s-au ridicat aceste funcţiuni de către organul care este constituit legal în această ţară.

Judecătorul: Cu privire la faptele lor?

Avocatul Teodorescu: În ce priveşte fapte prevăzute de 162, şi anume aceea de subminare a puterii de stat, în probele care le-au fost culese şi ni s-au pus şi nouă la dispoziţie, nu pot face niciun fel de obiecţiune, socotind că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi de săvârşirea acestei fapte.

În ce priveşte fapte prevăzute de 163 din Codul Penal, actele de diversiune din materialul care ne-a fost pus la dispoziţie de către acuzare şi de care am luat cunoştinţă, în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce le spun şi dumnealor, vă rog să constataţi şi să luaţi act de declaraţia pe care o facem noi în calitate de apărători, că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

În ce priveşte infracţiunea de subminare a economiei naţionale, aceea prevăzută de articolul 165 din Codul Penal şi toate documentele acesteia, care au fost culese în scurt timp, în câteva zile, de organul de urmărire penală, ca documente ce existau acestui moment, se fac vinovaţi aceştia şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

În fine, ultima faptă în sarcina lor, şi care este şi cea mai gravă, aceea de genocid, prevăzută de 357, alineatul 1, litera c, din Codul Penal, constat că şi această faptă este săvârşită de aceştia.

Rugămintea noastră, în calitate de apărători ai celor doi inculpaţi, soţii Ceauşescu Nicolae şi Elena, este aceea ca dumneavoastră să daţi hotărârea, în numele legii, să nu apară ca un act de răzbunare a cuiva, ci să se înţeleagă că pentru acele fapte săvârşite, fiecare inculpat trebuie să-şi primească pedeapsa, aşa cum este prevăzută de lege. Vă mulţumesc.

Judecătorul: (Către avocatul Constantin Lucescu) Apărarea, aveţi cuvântul.

Avocatul Lucescu: Domnule preşedinte, domnilor asistenţi populari, reprezentanţi din sală, este greu să pui concluzii împotriva oamenilor care, chiar şi deferiţi Justiţiei, nu vor să recunoască crima împotriva poporului român, crima de genocid, nu numai la Timişoara şi Bucureşti, în momentele de faţă, ci crima dinainte, de peste 20 şi ceva de ani. Crima prin înfometare, prin lipsă de căldură, prin lipsă de lumină, dar cea mai odioasă crimă a fost crima de a încătuşa spiritul românesc, sufletul acestui popor… în raport cu odioasele crime săvârşite la Timişoara, de odioasele crime săvârşite când poporul şi copiii, copii nevinovaţi, au fost călcaţi de tancuri cu şenile.

Când aţi căutat un act odios, de diversiune, până când Armata cu Securitatea să o puneţi cap la cap… şi aţi îmbrăcat ofiţeri ai Securităţii din trupele dumneavoastră în ofiţeri ai Ministerului Apărării Naţionale, să daţi iarăşi o lovitură, ca Armata să nu vină alături de popor, ca poporul să urască Armata… şi din această degringoladă dumneavoastră să puteţi câştiga timpul pentru a creşte copiii de la orfelinate pentru a-i trimite în străinătate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando împotriva poporului român. Da… a cărui popor… că nu mă refer la oameni în vârstă!

Dacă aţi fi împuşcat unul ca noi, îi împuşcaţi pentru voinţa lor, dar ca să tăiaţi legăturile de oxigen de la capul bolnavilor, de la copii, să trageţi în spitale şi în bolnavi, să aruncaţi în aer sângele şi medicamentele poporului?

Cu hrana cu care Bucureştiul s-ar fi putut hrăni luni de zile, iar militarii ar fi putut să tragă şi să susţină apărarea ţării fermă, aţi băgat-o în subsolurile de unde teroriştii dumneavoastră şi astăzi se duc, se alimentează…

Elena Ceauşescu: De ce nu-i prind?

Avocatul Lucescu: ... şi luptă împotriva oamenilor nevinovaţi, în speranţa că dumneavoastră îi veţi mai plăti vreodată din eforturile făcute de România.
Cu multă emfază spuneaţi: „Am plătit datoriile!”. Nu numai că le-aţi plătit, ne-aţi secătuit şi v-aţi depus destui bani, v-aţi dus la ayatollah să închinaţi un ultim omagiu. Eraţi la fel ca el, acelaşi spirit de tiran, care şi-a omorât poporul. Spuneţi că nu recunoaşteţi organismele noastre, ale puterii populare? Nu trebuie să le recunoaşteţi, domnule fost preşedinte, pentru că am luat în ’47 puterea în mână împotriva altora şi nu s-au prevalat de niciun fel de legi ale Statului român.

Regele Mihai a avut mai multă demnitate decât dumneavoastră! Poate aţi fi avut mai multă demnitate şi înţelegere din partea poporului român dacă v-aţi fi dat demisia, dacă aţi fi rămas acolo în străinătate – cu străinii aţi trăit, puteaţi să muriţi cu ei, să vi se ofere acel azil politic!

Soţii Ceauşescu: (Voci suprapuse) Nu plecăm noi de aici. Aici murim noi!

Elena Ceauşescu: Ei, ei, domnule… (Nicolae Ceauşescu râde dispreţuitor, Elena Ceauşescu râde şi ea.)

Avocatul Lucescu: (Către soţii Ceauşescu) Râsul acesta este semnul bolii dumneavoastră! (Către judecătorul Gică Popa) Domnule preşedinte, greutatea apărării, care trebuie să fie apărare şi nu act de acuzare…

Elena Ceauşescu: Da… Ei, da, da…

Avocatul Lucescu: … constă în această odioasă neînţelegere a situaţiei, astăzi şi în clipa de faţă. În aceasta constă greutatea, în sfidarea tribunalului, în nonşalanţa cu care ne luăm căţeii de altfel, ca şi când suntem ridicaţi de pe la case pentru tot ce am făcut.

Domnule preşedinte, aş fi fost unul dintre cei care m-aş fi dus şi aş fi luptat în cadrul Ministerului de Justiţie, în cadrul atribuţiilor noastre profesionale, care trebuie să fie umanitare, trebuie să fie de dăruire faţă de adevăr, faţă de adevărul pentru care se luptă astăzi, aş fi cerut să se suprime pedeapsa cu moartea, pentru că în unele cazuri am avut şi nesocotita experienţă, proasta experienţă de a vedea că s‑au făcut greşeli.

Eu nu v-aş cere pedeapsa cu moartea. Spune cineva, dar este greu pentru poporul român să-i mai suporte alături… Cea mai mare suferinţă, cea mai mare pedeapsă este să trăiască în condiţiile care (!) ni le-au creat nouă, să trăiască cu frica în sân, că poţi fi ridicat şi împuşcat, că poţi fi injectat şi dus la spitalul de nebuni, că împotriva familiei se pot lua cele mai odioase măsuri, că împotriva neamurilor – şi asta pe linie ascendentă, cu plinele dosare de cadre ţinute de doamna, cu buna ascultare făcută de domnia sa… este reprobabil, până şi pe WC îi asculta pe demnitari şi pe acoliţi.

Cu asta se ocupa scumpa noastră conducere, marea savantă de renume mondial, „codoi”, să-mi iertaţi expresia!
(Rumoare în sală)

Judecătorul: Linişte! Vorbeşte un avocat!

Avocatul Lucescu: Vă rog să discerneţi totuşi momentul în care daţi soluţia asupra, în primul rând, a crimelor comise, a crimelor în lanţ. Poate, cine ştie, o singură atenuantă ne-a ajutat să ne vedem liberi prin trei catastrofale greşeli făcute.

A adunat masele care ştia că sunt împotriva lui şi a ucis generalul care îi apăra pielea, pentru că nu a fost de acord să tragă într-adevăr în muncitori.

Armata nu a fost niciodată de acord să facă aşa ceva.

Şi în al treilea rând, aţi ucis tineri. Ce au fost copiii aceia minunaţi, ce au fost de vină? Cu preţul, de care voi vorbi, dacă preţul libertăţii noastre este câştigat cu sufletul, sângele acestor copii…

Domnule preşedinte, aveţi aceste lucruri şi, ca atenuante, spune pentru că, practic, tocmai prin megalomania pe care a avut-o ne-a adus aici, dar tocmai pentru acest lucru veţi vedea şi demnitatea soluţiei, veţi vedea şi faptele.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Judecătorul: Inculpat Ceauşescu Nicolae, dumneata ce ai de spus la ultimul cuvânt?

Nicolae Ceauşescu: Nu sunt inculpat, sunt preşedintele României, comandant suprem şi voi răspunde în faţa Marii Adunări Naţionale şi reprezentanţilor clasei muncitoare! Şi cu asta am terminat. Totul este minciună de la un capăt la altul, a celor care au dat lovitura de stat, trădând poporul, mergând până la distrugerea independenţei României!

Judecătorul: Cu dumneata nu se poate stabili un dialog civilizat, raţional, logic.

Nicolae Ceauşescu: Cu oamenii corecţi, când mă duceam în fabrică, mă ridicam în faţa muncitorului şi discutam în picioare.

Avocatul Lucescu: Domnule preşedinte, daca îi mai daţi cuvântul în continuare, considerăm că este o jignire adusă poporului român şi actului de justiţie românească.

Judecătorul: Tribunalul se retrage pentru deliberare!

Scene filmate în pauză

Degetul îndreptat spre „trădătorul” Stănculescu

Cei doi judecători (coloneii Gică Popa şi Ion Nistor), cei trei asesori populari (căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea şi locotenentul Ion Zamfir) şi grefierul (plutonierul-major Jan Tănase) se retrag în săliţa alăturată, pentru deliberare.

Ceilalţi continuă discuţiile în „sala de judecată”, discuţii surprinse parţial de operatorul Ion Baiu (colonel MApN, adus de generalul Stănculescu să filmeze procesul şi execuţia).

Nicolae Ceauşescu „deschide” discuţia referindu-se la condamnarea sa în procesul de la Braşov, din 1936, pe când avea 18 ani.

Nicolae Ceauşescu: …Şi l-am recunoscut, pentru că era un tribunal legal constituit, este scris şi acuma ce am spus… nu am fost cât de cât onest şi apărând burghezia.

Mugurel Florescu (maior de Justiţie): Domnule Ceauşescu, eu fac parte din oamenii care asistă la procesul dumneavoastră – este oficial. Totuşi, de ce nu aţi vrut să răspundeţi la întrebări?

Nicolae Ceauşescu: Răspund conform Constituţiei ţării. Şi cine v-a spus că nu o ştiu? Am scris cuvânt cu cuvânt Constituţia ţării.

Avocatul Teodorescu: Da, dacă aţi scris-o şi mai aveţi calitatea…

Nicolae Ceauşescu: Calitatea de preşedinte nu o poate lua decât Marea Adunare Naţională, de aceea există calitatea.

Există calitatea pentru că un grup contrarevoluţionar care se instituie, se declară Comitet de Salvare Naţională, care e comitet de trădare naţională, a independenţei ţării, nu el poate hotărî. Discutăm ca cetăţeni.

Elena Ceauşescu: Nu se poate în lume să se accepte.

Nicolae Ceauşescu: Discutăm ca simpli cetăţeni acuma!

Elena Ceauşescu: Şi să jigneşti toate academiile din lume, care au acordat titlurile, care au fost acordate de toate academiile din lume!…

Avocatul Teodorescu: V-au luat titlurile deja!

Elena Ceauşescu: Ălea din străinătate nu le ia, că nu puteţi voi… e mai multe muzee…

Nicolae Ceauşescu: Am fost de mai multe ori în situaţia să fiu împuşcat.

Avocatul Teodorescu: V-au luat şi decoraţiile, şi titlurile, tot ce cumpăraserăţi.

Soţii Ceauşescu: (Vocile celor doi inculpaţi se suprapun. Fiecare încearcă să se justifice.) Tot ce avem sunt într-un număr de zeci de camere… în ele există listele oficiale, inventariate, semnate, de tot ce am primit…

Avocatul Teodorescu: Aţi pronunţat că „e mai multe muzee”… şi sunteţi academician, auziţi? Ce să mai zic?

Elena Ceauşescu: Poftim?

Nicolae Ceauşescu: Oricine se duce va constata acuma că de fapt cadourile acelea… e un muzeu aproape universal, unde sunt zeci şi zeci de state, cu tot felul de cadouri. Şi există lista lor, aşa cum s-a primit din străinătate. Totul e inventariat până la ultimul cui.

Elena Ceauşescu: Şi cu obiectele mele, că noi am intrat ca să luptăm pentru eliberarea poporului, nu ca să ajungem ca să ne ocupăm posturile. Nu pentru aia am intrat.

Nicolae Ceauşescu: Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta! Nu, nu odată!

Elena Ceauşescu: Ne-am iubit poporul, îl iubim!

Mugurel Florescu: De ce aţi fugit şi nu aţi vrut să staţi de vorbă cu poporul?

Nicolae Ceauşescu: Poftim?

Elena Ceauşescu: Care popor?

Mugurel Florescu: Care l-aţi adunat.

Nicolae Ceauşescu: Nu noi l-am adunat! Nu, n-am fugit, şi acei care au trădat… inclusiv unul, prezent aici, a chemat elicopterele, le-a dat ordin…
(Nicolae Ceauşescu arată cu degetul spre generalul Stănculescu, aflat în sală, la doi metri în stânga lui.)

Mugurel Florescu: În ce a constat trădarea generalului Milea?

Elena Ceauşescu: Noi nu am vrut să plecăm. Rămâneam acolo, muream la sediu…

Nicolae Ceauşescu: Nu a aplicat dispoziţiile.

Completul de judecată revine în sală pentru a da citire sentinţei.

Ultimul act

„Ce e asta? Nu ne legaţi! Nu e voie să ne legaţi!”

Judecătorul Gică Popa: Ridicaţi-vă în picioare!

Elena Ceauşescu: Nu, dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni…

Judecătorul: Tribunalul, în nu­mele legii şi al po­porului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid prevăzute de articolul 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal, şi sub­minarea economiei naţionale, prevăzută de articolul 165, aliniatul 2, Cod Penal. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 decembrie 1989.

Avocatul Teodorescu: Vă rog să-mi îngăduiţi să mai iau o dată legătură cu inculpaţii.

Nicolae Ceauşescu: Nu recunosc niciun tribunal!

Avocatul Teodorescu: Nerecunoscând tribunalul, nu exercită nicio cale de atac. Vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă, în condiţiile acestea.

Nicolae Ceauşescu: Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!

Tribunalul se retrage.

Nicolae Ceauşescu: România va trăi în veci de veci! Toţi trădătorii, oricâţi vor fi… Va trăi România şi poporul român liber, nu cu trădătorii!
Ambii inculpaţi se ridică în picioare. Un paraşutist le spune să rămână pe loc.

Nicolae Ceauşescu: Ce nedreptate s-a făcut! (Recitând) „Murim mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât să fim sclavi încă pe vechiu’ nost’ pământ…” Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!

Elena Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi!...

Nicolae Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi, da! Ce nedreptate au făcut!… Toate măsurile sunt împotriva noastră, nu vezi?

Elena Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi!…

Nicolae Ceauşescu: I-am avut lângă noi…

Elena Ceauşescu: Foarte mare greşeală am făcut! Aşa se întâmplă, trădările vin de lângă tine…

Nicolae Ceauşescu: Aşa se întâmplă…

Doi militari îi leagă pe soţii Ceauşescu cu mâinile la spate, cu nişte sfori.

Nicolae Ceauşescu: Nu e voie! Nu e voie! Nu ne legaţi!

Elena Ceauşescu: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună! Dacă vreţi să ne omorâţi, ne omorâţi pe amândoi, împreună, nelegaţi.

Nu, dragă, împreună!… Mergem împreună, legea aşa spune. Ne dă dreptul să fim împreună… Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit!… Nu puneţi mâna pe noi!… Nu ne legaţi!… Nu ne jigniţi!… Nu ne legaţi, nu e voie să ne legaţi!… Vă e frică de popor… Nu ne rupeţi mâinile, mă copii! E ruşine!

V-am crescut ca o mamă, daţi-mi drumul la mâini, îmi rupeţi mâna, daţi-mi drumul!… Aoleo, măi băiatule, mă!…

Un paraşutist: Jumătate din colegii noştri sunt morţi din cauza dumneavoastră. Ai noştri, colegii, fraţii noştri!

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nu! Vă minte!

Paraşutiştii: Nu ne minte!

Elena Ceauşescu: Ăia sunt ai Securităţii, nu sunt ai noştri. Noi suntem aicea aşa, mai avem noi puterea?! Voi o aveţi. Întrebaţi-i pe cei care au puterea!

Soţii Ceauşescu sunt scoşi din sala de judecată şi duşi, de către paraşutişti, către zidul execuţiei. Pe camera video se mai aud doar văicărelile lor.

Sentinţa

Pedeapsa capitală şi confiscarea averii

România
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti
Dispozitivul Sentinţei nr. 1 din 25 decembrie 1989

Cu unanimitate de voturi condamnă pe inculpaţii:
Ceauşescu Nicolae, fiul lui Andruţă şi Măria, născut la data de 26 ianuarie 1918, în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Primăverii, nr. 50, sectorul 1, în prezent arestat, şi Ceauşescu Elena, fiica lui Nae şi Alexandrina, născută la data de 6 ianuarie 1916, în comuna Petreşti, judeţul Dâmboviţa, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Primăverii nr. 50, sectorul 1, la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

– Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
– Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
– Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
– Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal.

În baza articolului 998 Cod Civil şi articolului 14, aliniat 3, litera a din Codul de procedură penală, obligă pe inculpaţi să restituie statului român toate sumele de bani,metale preţioase şi orice alte valori depuse de aceştia, sub orice nume, la bănci străine sau la alte instituţii ori persoane din străinătate sau, potrivit articolului14, aliniat 3, litera b din Codul de procedură penală şi articolului 998 din Codul Civil, să plătească statului, în solidar, echivalentul acestor bunuri în dolari SUA.

Potrivit articolului 163 şi articolului 157, aliniat 2, litera c din Codul de procedură penală, menţine măsurile asigurătorii luate de Direcţia Procuraturilor Militare asupra tuturor bunurilor aparţinând inculpaţilor.

Cu drept de recurs.

Pronunţat astăzi, 25 decembrie 1989, în şedinţă publică, în prezenţa inculpaţilor, în Garnizoana Târgovişte.